CACEALMAUA II

În intervenţia precedentă, m-am referit la marele combinator Plaho, care a prihvatizat un partid politic pe banii acestuia. Iar cea mai mare dovadă este comportamentul adoptat de „partidul client”. A transformat totul într-o bufonadă în care, conform scenariului, totul este întors cu curu-n sus ca nimeni să nu mai înţeleagă nimic.
În primul rând, să vedem distribuţia rolurilor. Cu toţii cunoaştem componenţa echipei de negociatori ai PD-ului. Unicul membru al acesteia, care îşi justifică prezenţa este Marean Lupu, în calitatea sa de lider al partidului. Al doilea, are doar o justificare formală fiindcă are calitatea de membru, chiar dacă e un membru mai deosebit. Dumitru Diacov prin acceptarea statutului de Preşedinte de onoare şi-a semnat cererea de pensionare politică. Iar pensionarii, din câte ştiu, nu conduc companii. Ei stau acasă. Prin comportamentul său activ, Diacov a arătat că acel titlu de onoare nu este decât o mită pentru detronare. Apariţia lui Diacov în componenţa echipei de negociatori este foarte stranie, fiindcă, înainte de alegeri, în cadrul discuţiilor despre finanțarea partidului, Lupu, la un moment dat, a atras atenţia asupra faptului că, Diacov nu se mai ocupă de partid şi nu are de unde să ştie despre situaţia financiară a acestuia. Prin această remarcă, Lupul a dat de înţeles că, Diacov este un simplu pensionar care nu participă la luarea deciziilor şi conducerea partidului. De unde şi până unde această metamorfoză? Exact ca într-o cameră cu oglinzi strâmbe. Lucrurile nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie. Exact aşa se procedează în schemele escrocilor. Nu-ţi mai dai seama care e realitatea. Şi în sfârşit, maistrul în persoană. Ce caută Plaho în echipa de negociatori ai PD-ului, dacă nici măcar membru de partid nu e? Nu există decât o singură explicaţie, este unicul şi adevăratul negociator, doar că e înconjurat de doi bufoni.
Să nu credeţi, că am uitat despre subiectul articolului. Chiar dacă e bufonadă, tot cu o cacealma se va termina. Al doilea element este procesul negocierilor. Am mai spus, că din punct de vedere politic şi al corectitudinii, în general, negocierile pe două fronturi concomitent nu-şi au nicio justificare. Chiar dacă mă înjuraţi, mai repet, că se lucrează cu materialul clientului, iar clientul, de data aceasta este pcrm-ul. Plaho, ştie foarte bine că o alianţă cu comuniştii nu va putea exista decât până la alegerile anticipate de la anul. Un an cu alegeri locale, care vor fi un barometru foarte precis în privinţa opțiunilor electorale în vederea anticipatelor, mai ales că localele vor avea loc când anticipatele vor fi deja o certitudine. Şi sincer vorbind, mă îndoiesc că rezultatele din locale le vor fi favorabile democraţilor. De aceia, evident că unica opţiune rezonabilă şi fiabilă rămâne refacerea Alianţei. Dar cum asigurăm alegerea Preşedintelui, vă veţi întreba? Lăsaţi rezolvarea problemei pe mâna „specialistului”, vă voi răspunde.
Schema este una foste simplă, până la urmă, şi este cunoscută sub denumirea populară de „joaca de-a poliţistul bun şi cel rău” .
Înainte de CNP-ul democraţilor de mâne, Lupu va declara că optează pentru o alianţă cu comuniştii şi va susţine această opţiune în cadrul CNP-ului. Dar, în urma votării se va lua decizia de a face alianţă cu liberal – democraţii. Prin această schemă, simplă, se vor ucide doi iepuri. Va fi creată alianţa corectă, dar în acelaşi timp, comuniştii nu-l vor putea învinui pe Lupu de trădare. Fiindcă, de ochii lumii, el a „pledat” cauza comuniştilor. Evident că, Lupu se va acoperi cu „democraţia” de partid. Astfel, comuniştii vor fi puşi într-o situaţie stupidă. Pe de o parte sunt traşi pe sfoară, iar pe de alta vor trebui şi să „plătească” cu voturi, fiindcă nu vor avea nicio justificare de a refuza votarea lui Lupu la funcţia de Preşedinte.
Cum se zice: „Prost să fii, noroc să ai. Dar dacă n-ai noroc, degeaba mai eşti prost.”

Mituire sau politică ?

Deşi, atât PD-ul cât şi comuniştii l-au învinuit pe ambasadorul american de minciună, societatea nu a dat doi bani pe sinceritatea acestora. Mai mult ca atât, prin comportamentul lor, aceștia au arătat că mituirea în politică este unica metodă de a face politică, pentru ei.
Primul exemplu este vizita lui mâşca naruşca de la Kremlin, care s-a întâlnit de ochii lumii cu Ghimpu pentru a camufla adevăratul scop al vizitei sale. Mă refer, evident, la convocarea partidei pro-ruse pentru instrucţiuni. Se ştie că politica ruşilor e bazată pe bombonica legată de capătul biciului. După întâlnire, locotenenţii lui Lupu în repetate rânduri au vorbit despre pierderea ajutorului din partea Rusiei, de parcă am fi avut parte cândva de un astfel de ajutor, dacă nu facem ce trebuie şi o supărăm cumva. După cum se ştie, presa rusească este un fel de agenţie guvernamentală care are menirea de a vocifera ceea ce nu pot spune oficialităţile. În cazul nostru, s-a apelat la aceeaşi schemă, şi anume, în primul rând s-a anunţat despre semnarea acordului de constituire a coaliţiei de stânga. Faptul că, presa rusă a folosit expresia „acord semnat” nu e decât o formă de stil. Esenţa rămâne aceeaşi, s-a promis crearea acestei coaliţii. După, au apărut şi informaţiile despre eventuale „beneficii”. Aici avem un tacâm standard, gaz „ieftin”, „deschiderea” pieţei ruse şi evident „rezolvarea” problemei transnistrene. Toate bune şi frumoase, dar nedumerirea rămâne, de ce mâşca naruşca n-a binevoit să fericească întreaga societate din republică ci doar doi exponenţi ai cesteia, cu privire la viitorul luminos pregătit de ruşi? Fiindcă aceasta n-a fost o ofertă, ci s-a oferit o mită. Iar mituirea, precum se ştie, nu se face în public. De aici şi concluzia, că Rusia nu oferă nimic altor ţări, ci doar slugilor sale pentru a se menţine la putere. În acest context aşi vrea să amintesc despre paralele care s-au făcut între vizita rusului şi a reprezentanţilor europeni. Acum cred, că e mai uşor de văzut aceste diferenţe. Europenii n-au avut o agendă selectivă. S-au întâlnit chiar şi cu Voronin, care i-a înjurat în ultimul hal. Apropo, acest fapt devine foarte grăitor în perspectiva „menţinerii” vectorului european de către viitoarea coaliţie PD-PCRM. În al doilea rând, oferta europeană a fost făcută public pentru toată societatea, chiar dacă nu conţine nimic nou, ba mai mult ca atât, ni s-a amintit din nou că, trebuie să muncim pentru a putea beneficia de ea. Cred că, comentariile sunt de prisos.
Dar să ne întoarcem la cele pământeşti. Am zis, deja, că ambasadorul america a fost ruşinat în public de cei mai „nepătaţi” politicieni ai republicii. Am zis că nu au fost crezuţi. Şi nu e de mirare, fiindcă instinctele te trădează şi puţini sunt cei ce le pot reprima. Evident că nu e cazul comuniştilor pedişti, care nu pot proceda altfel decât au fost învăţaţi, totuşi au aceiaşi şcoală. Aici intră în scenă, faimoasa, ofertă „generoasă” a comuniştilor. O mică paranteză. Întrebarea despre ofertă a fost adresată lui Lupu, care, în stilul său caracteristic, a şi început s-o scalde cu răspunsul, când deodată, neîntrebat de nimeni, sare, cu gura, Diacov, care prin intervenţia sa, practic l-a silit pe Lupu să susţină „existenţa” unei aşa zise oferte generoase de la comunişti. Există oare cu adevărat o ofertă? Este o ofertă, sau ofertă de mită? Am multe motive să mă înclin în favoarea ultimei variante. Dacă e o ofertă de ce nu a fost făcută public? Doar în afaceri, ofertele se prezintă în plic pentru a combate concurenţii. Dacă e o ofertă sinceră ce vizează binele public, de ce e ţinută în secret? Sau să înţelegem că acest bine public este scos la mezat, exact ca la o licitaţie? Sau să înţelegem că această ofertă urmăreşte, exclusiv, oferirea unor beneficii pentru PD şi nu are nimic în comun cu dezvoltarea tării? Acestea sunt doar câteva elemente ce ţin de maniera comunistă de a face politică. Dar ajungem şi la fond. Un partid adevărat, care urmăreşte binele public face oferte, exclusiv, publice, beneficiarul cărora este societate şi nu anumite grupuri politice sau economice. Observaţi câte similitudini avem între comportamentul patronilor şi a vasalilor? Până la urmă, doar îmbrăţişarea acelorași principii şi viziuni de dezvoltare a ţării poate sta la baza unei coaliţii politice. De ce, pediştii aşa şi n-au putut explica în ce constă generozitatea ofertei?
Astfel, PD-ul, practic, s-a autodeclarat partidul corupţilor, fiindcă a adoptat o filozofie clientelară, mărimea mitei contează.

A doua "sinucidere" a lui Lupu

N-a apucat clientul să-şi termine desertul, că nota de plată a şi fost pusă pe masă. A venit plata pentru prima sinucidere.
Acum puţini îşi mai amintesc de „istorica” semnare a acordului de colaborare PD- ER a lui Putin. Voi îndrăzni să vă împrospătez puţin memoria. Era, exact, după caniculă şi cred că acest eveniment a fost, nejustificat, tratat ca o consecinţă a acesteia, mai ales dacă luăm în calcul tezele de bază ale acordului.
Chişinăul este obligat să aibă relaţii bune cu Moscova. Evident că, Moscovei îi revenea dreptul de a avea relaţii proaste.
… în condiţiile fragilităţii structurii exportului Republicii Moldova, lideri politici trebuie să militeze pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale şi nu deteriorarea relaţiilor politice cu Rusia.
„suntem pe cont propriu”, pe motiv că (expresie brevetată) "azi, Uniunea Europeană este încă prea departe.
Credeţi-mă că, nota ceea este una încărcată, dacă te gândeşti că rolul de chelner ia revenit lui ditamai mâşca naruşca din Kremlin. Un alt specific al acestei note este faptul că a fost pusă pe masa chelnerului din spatele bucătăriei şi nu pe cea a clientului, din sală. Iar faptul că Lupu a acceptat să părăsească sala de mese arată că şi comanda pe care o plăteşte tot de chelner e întocmită.
Ce avem în continuare?
Ca şi comuniştii, Lupu, a încercat să-i folosească pe ruși în scopurile sale electorale. Aceștia sau lăsat, dar problema constă în faptul, că Lupu trebuie să plătească chiar dacă s-a ales cu farfurii goale.
Moneda de plată a luat forma unei coaliţii cu comuniştii, iar modalitatea de plată este debarcarea guvernului democratic şi anihilarea realizărilor din ultimul an până la alegerile anticipate din toamna 2011.
Dacă lupul de la zoo a avut deplina libertate în alegerea făcută, atunci clientul nostru o „face” cu sabia lui Damocles deasupra capului.
Dacă, Lupu, refuză coaliţia cu comuniştii, ruşii îl vor urî mai ceva ca pe Voronin, după episodul Kozak. Iar comuniştii vor avea toate „motivele” să-l considere „trădător” şi prin urmare o justificare de a nu-l vota pentru preşedinţie. De cealaltă parte, el nu va mai fi, niciodată, tratat ca un partener credibil şi imediat ce ponderea electorală a comuniştilor va scădea simţitor, el va deveni abonat la veşnică opoziţie, dacă PD-ul va reuşi să mai rămână partid parlamentar. Fiindcă nimeni nu va dori să aibă de a face cu el.
Faptul că Lupu nu are curajul să restituie blestemata notă şi mimează negocierile cu foştii colegi de alianţă se confirmă, după mine, prin inepţiile pe care le debitează la fiecare colţ. Prima şi cea mai mare dovadă este faptul că a pus semnul egalităţii între comunişti şi liberali. Chestia asta pute de la o poştă. A doua, teoria despre aşa numita guvernare autoritară sau chiar pericolul instaurării unei dictaturi, evident cu aluzie la PLD, iarăşi pute. Iar cel mai elocvent exemplu al minciunii şi ipocriziei pedeliştilor a fost faza din Profunzime de săptămâna trecută, când dl Lazăr s-a arătat nemulţumit de faptul că nu toţi colegii din fosta guvernare au dorit demontarea sistemului instituit de regimul Voronin. Din păcate, moderatoarea emisiunii nu a avut inspiraţia şi reacţia cuvenită pentru al întreba pe distinsul lider pedist, cum are de gând să demonteze acel sistem împreună cu autorul său, adică Voronin?
Astfel, Lupu a reuşit performanţa unei sinucideri în masă, fiindcă odată cu el va dispare şi un întreg partid. Pepecediştii ştiu de ce.
Azi, când articolul era pe sfârşite, dl Filat a pronunţat, în cele din urmă, fraza magică, prin care PD-ul a fost invitat să se hotărască, în primul rând, ce coaliţie doreşte şi abia apoi să vină cu pretenţii.
În dependenţă de răspuns vom afla şi noi câte vieţi poate avea un lup?
PS cu mare regret şi tristețe, trebuie să constat că dezamăgirea acestor negocieri s-a dovedit a fi Partidul Liberal. În timpul campaniei, le spuneam la toţi, că trebuie votat PL-ul, fiindcă este un partid al principiilor şi avem nevoie de moralitate în politică şi demnitate în guvernare. Până la urmă, PL-ul s-a dovedit a fi un partid al mofturilor şi al complexelor de inferioritate. În loc să promoveze principiile, şi nu mă refer la partajarea egală a funcţiilor ministeriale, care ar duce la decomunizarea definitivă a republicii, au început să bocească pe la colţuri cum au fost obijduiţi de Filat prin asumarea răspunderii. Aştept ca măcar în ceasul al doisprezecelea, PL să spună sus şi tare că unicul scop al lor este debarcarea definitivă a comuniştilor şi pentru aceasta nu au nevoie de „garanţii” şi funcții.
PPS Ghimpu, s-a convins pe propria piele că funcţiile nu aduc fericire electorală şi dacă nu se raliază necondiţionat cu PLD-ul, va repeta performanţa lui Lupu.

OSTATICII ŢINTELOR FALSE II

Deşi amară, şampania a trebuit băută, fiindcă doar Geoană ştie să pună dopul la loc. Imediat ce a trecut mahmureala electorală au şi început chinurile (re)facerii majorităţii guvernamentale. Evident că, pentru toată lumea cel mai important element al acestor negocieri este partajarea primelor funcţii din stat. Dar de data aceasta, cred că, negociatorii ar putea avea o părere diferită în privinţa stabilirii ţintelor prioritare.
Ultimul an de guvernare a arătat că, aparenţele înşeală. Dar să vedem care au fost acelea.
Filat, a început, negocierile, de anul trecut, cu stângul, înaintând pretenţii pentru ocuparea funcţiei de Preşedinte al Parlamentului. Şi doar datorită circumstanţelor, şi poate „forţat”, conform spuselor unora, a preluat şefia guvernului. Celelalte componente ale Alianţei, au refuzat conducerea guvernului parţial din cauza fricii şi parţial din cauza imaginii funcţiei de Prim-ministru create de doi „iluştri” ocupanţi ai acesteia. Deoarece președinția parlamentului nu mai prezenta un interes „profesional” pentru Lupu, aceasta i-a revenit lui Ghimpu. Impregnată de „aura” lăsată de Voronin, Președinția rămânea fructul cel mai dorit. Dar s-a dovedit a fi şi cel oprit. Cam aşa au stat lucrurile un an în urmă. Dar să vedem ce avem acum.
Lucrurile au rămas aceleaşi, doar din punct de vedere al numărului pretendenţilor, tot trei. Filat tot anul a urmărit să-şi scoată pârleala pentru faptul că a fost „forţat” să preia guvernul. De aceia, permanent dădea de înţeles că funcţia de Prim-ministru e doar un test, care să arate că merită să-i fie răsplătită osteneala printr-o funcţie mai liniştită şi fără responsabilităţi şi bătăi de cap cum ar fi cea de Preşedinte. El parcă nu a guvernat ci a făcut campanie prezidenţială. Ghimpu, aşa şi n-a putut ieşi din şocul politico instituţional care ia căzut în cap, când se aştepta mai puţin. Spre deosebire de Filat, Ghimpu a încercat să facă istorie şi trebuie să recunoaştem că parţial ia reuşit. Lupu, la rândul său, a trăit tot anul cu un sentiment acut de trădare, specific celor ce se consideră nedreptăţiţi. Un lucru nu l-am înţeles în comportamentul lui, de ce şi-a vărsat năduhul pe partenerii de alianţă, de parcă ei ar fi avut vre-o vină în insuccesul său. Acum să vedem cu ce s-au ales bravii fii ai neamului după alegeri?
Filat a încetat să mai înjure soarta după ce a văzut rezultatele oficiale. Lupu, a văzut adevărata sa valoare politică, fiindcă în această campanie nu a concurat Partidul Democrat, ci candidatul Marean Lupu susţinut de un partid. Iar Ghimpu, a avut ocazia să se convingă că, nici două funcţii nu te pot ajuta să-ţi realizezi planurile, dacă eşti de unul singur. Dar cel mai important lucru, scos în evidenţă de ultimele alegeri, a fost faptul că, într-un sistem democratic şi în condiţiile unei societăţi pluraliste, nicio funcţie nu-ţi poate asigura succesul în alegeri. Cazul Dlui Ghimpu fiind un exemplu grăitor în acest sens.
Specificul actualelor negocieri constă în faptul că ele au loc sub semnul „mintea cea de pe urmă a românului”. Eu cred că toţi şi-au dat seama că au fost ostaticii unor ţinte false. Cel mai avantajat este Filat, fiindcă ca şi anul trecut împrejurările îl ajută să facă opțiunea corectă. Un indiciu grăitor, în acest sens, este invocarea partenerilor externi. Dacă Filat ţine sincer la părerea acelor parteneri, el va trebui să comunice în acelaşi limbaj. Iar priorităţile politice în Europa occidentală sunt guvernele. De aceea, mă îndoiesc că, partenerii externi în speţă reprezentanţii PPE-ului vor înţelege şi vor aproba dorinţa lui Filat de a scăpa de şefia guvernului, fiindcă pentru ei contează doar partidele care guvernează şi nu persoanele ce prezidează. În cea mai proastă situaţie se află Lupu. Dacă anul trecut, lucrurile erau simple şi clare, acum, el se află într-o mare dilemă. După un an de preşedinţie exercitată în maniera Ghimpu, această funcţie şi-a pierdut, cumva, din „strălucire”. Ea a devenit mai pământeană, dacă pot să mă exprim în acest fel. Ţin neapărat să spun, că acest lucru e un mare merit al Dlui Ghimpu. El parcă a reuşit exorcizarea acestei instituţii. În acelaşi timp, Lupu a văzut că funcţia nu l-a ajutat pe Ghimpu în alegeri. Mai mult ca atât, el a văzut că a avut o influenţa mai mare din postura sa de lider al Alianţei decât ar fi avut în funcţia de Preşedinte. De aici, îndrăznesc să fac concluzia că Lupu ar putea serios să se gândească la funcţia de Prim-ministru. Şi cred că aici ar putea să fie marele „conflict” cu PLD-ul, mai ales că preşedinţia rămâne un fruct „oprit”, deocamdată, iar Lupu nu are nici un chef să fie ”umilit” din nou. Evident că, nici un escroc, cât de versat ar fi acesta, nu se va băga în această confruntare, chiar dacă e „sponsorul” oficial al PD-ului. În această ecuaţie unica cunoscută este Ghimpul şi asul său din mânecă. Eu cred că el este cel mai avantajat de situaţia creată. Am zis că, Ghimpu a încercat să facă istorie. De asemenea, el a văzut că funcţiile nu ajută dacă nu eşti susţinut de partenerii de coaliţie şi dacă obiectivele tale nu au fost asumate public şi de aceștia. În consecinţă, ia-şi sugera lui Ghimpu să profite de situaţie şi să facă un târg simplu şi onorabil. Şi anume, funcţii contra obiective. Îi propun să renunţe la orice funcţie în schimbul asumării de către viitoarea coaliţie guvernamentală a condamnării comunismului şi a interzicerii partidului comunist şi a ideologiei comuniste prin lege. Prin această ofertă el se va poziţiona deasupra intereselor înguste de partid. Va dezamorsa potenţialul impas în negocierile pentru funcţii. Şi cel mai important, va deveni adevăratul gropar al comuniştilor. Cred că, de data aceasta, şi PD-ul are tot interesul să susţină interzicerea partidului comunist, fiindcă ei au fost incapabili să facă aceasta prin intermediul alegerilor, aşa că, PD-ul are şanse de creştere doar dacă votanţii pcrm-ului nu vor avea posibilitatea fizică de ai mai vota pe comunişti şi vor fi nevoiţi să-şi caute un substituent. Mai ales că acest lucru poate fi făcut până la viitoarele alegeri anticipate, dacă nu dă Domnul.

Ţara mincinoşilor II

În primul rând, primiţi condoleanţele mele. De ce ne-a fost frică n-am scăpat. Mare Geniu mai este şi Domnul Constantin Tănase, mă înclin până la pământ.
Laitmotivul tuturor discursurilor de după anunţarea rezultatelor sondajelor de la ieşirea de la urne, a fost în mare parte exprimat prin fraza, precum că, aceste rezultate confirmă că, în Republica Moldova, nu mai poţi obţine o victorie electorală bazată pe minciună. Iată că, se poate. Din păcate, rezultatul ultimului scrutin a confirmat un alt adevăr dureros. În Republica Moldova e foarte greu să obţii un scor bun electoral bazat pe adevăr şi corectitudine. Rezultatele oficiale coroborate cu cele de la sondaj au scos la iveală o realitate tristă, şi anume că, cetăţenii acestei ţări se simt bine doar în minciună şi sunt gata să lupte pentru ea, până la ultimul vot. Iar unicul partid care poate apară şi reprezenta adevăratele năzuinţe ale majorităţii cetăţenilor, este doar partidul minciunii, adică PCRM. Şi acest fapt a fost tot timpul la suprafață, doar că noi insistent refuzam să-l vedem. Refuzam fiindcă nu eram gata să reacţionăm în consecinţă. Dar cred că, nimeni nu mai poate ignora, în continuare, această stare de fapt, şi va trebui să recunoaştem că altfel nici nu poate fi, fiindcă, majoritatea populaţiei din republică este compusă din beţivii, hoţii, trântorii, colaboraţioniştii ocupanţilor şi urmaşii acestora. Plus la toate se mai adaugă şi colonizatorii sovietici. Această ţară nu poate trăi şi exista decât în minciună.
Cea mai mare minciună este teoria precum că, RM este un stat european. O făcătură stalinistă nu poate, sub nicio formă, să fie sau să devină cândva un stat european, poate doar din punct de vedere geografic. Acelaşi lucru se referă şi, sau poate mai ales, la „moldoveni”. Am explicat parţial, mai sus. Dar asta nu e tot. Cu aşa numita „identitate moldovenească”, care tot o creatură stalinistă este, cetăţenii RM vor obţine în cel mai bun caz, dreptul de circulaţie liberă în UE. Din punct de vedere al perspectivelor de aderare la UE, beloruşii am mai mari şanse decât „moldovenii”, fiindcă cei din urmă, atâta timp cât nu vor avea curajul şi înţelepciune să se lase de stalinism prin îmbrăţişarea unei identităţi europene, vor fi trataţi exclusiv ca fiind coloana a cincea a ruşilor în UE. Este de la sine înţeles că, acea identitate europeană este cea română. Doar cei ce se identifică români, nu au dubii şi dileme în privinţa orientării statului RM, fiindcă "identitatea moldovenească” nu este alt ceva decât o lesă, care singură hotărăşte cât de departe poţi merge. Drept argument în ceea ce priveşte europenitatea RM, tot timpul, au fost prezentate sondajele de opinie, care arătau un masiv ataşament al cetăţenilor fată de ideea respectivă. Şi dacă, europenii știau, că aceste sondaje sunt o făcătură, începând cu ziua de azi, sunt sigur, nici „moldovenii” nu mai cred în ele. De azi, înainte, „moldovean” şi mincinos devin termeni sinonimi.

Ţara mincinoşilor

Alături de toată suflarea moldovenească, am aşteptat şi eu cu nerăbdare şi înfrigurare BOP-ul IPP-ului. Evident că, cea mai aşteptată cifră se referea la ratingul comuniştilor. Mai ales că, în societate se instaurase deja o stare de nervozitate alimentată şi de agresivitatea comuniştilor. Spre bucuria tuturor, balonul roşu s-a adeverit a fi de săpun. Deşi, nu e relevant pentru rezultatul electoral, scorul acumulat de comunişti ca pondere națională de doar 26% este foarte grăitor. Anume acest scor ne dă speranţa că timpul lor a trecut ireversibil. Nici de această dată nu am scăpat de şocuri emoţionale. Pentru mine, de exemplu, acest şoc la constituit ratingul AMN-ului. Nici în cele mai pesimiste vise nu m-am gândit că, situaţia lor e atât de proastă. Mai ales acum când e nevoie disperată şi de ei.
În ceea ce priveşte însăşi sondajul, am observat că autorii au avut inspiraţia să nu calce de două ori pe aceeaşi greblă şi au venit cu comentarii şi explicaţii foarte utile şi pertinente. De asemenea, m-a surprins plăcut şi oferirea celor trei scenarii de repartizare a mandatelor. Bravo băieţi. Aştept cu nerăbdare ziua când vom avea măcar patru sondaje similare pe an.
Să nu credeţi că am uitat despre cireaşa de pe tort. Mă refer, evident, la faimoasele 58% din respondenţi, care au declarat că au votat la referendumul din 5 august şi la enigmaticii 3% care n-au reuşit să-şi dea seama dacă au fost sau nu.
Trebuie să recunoaştem cu toţii, că acest sondaj este unul istoric. Eu cred că am avut de a face cu mâna lui Dumnezeu, iar autorii sondajului merită câte o distincţie de stat. Este prima dată în istorie, când printr-o metodă ştiinţifică a fost demonstrat că, un popor e mincinos.
Acum avem tot dreptul să purtăm oficial titlul nu doar de cea mai săracă ţară a Europei, dar şi cel de Ţară a mincinoşilor.
Toate problemele noastre se trag din minciună. Nu poţi trăi în minciună şi să pretinzi la prosperitate şi respect. Această ţară nu are nicio perspectivă atâta timp cât nu se va lăsa de minciună,ca de satană. Chiar şi imperiul răului, URSS-ul, s-a prăbuşit imediat ce popoarele ocupate au refuzat să mai accepte minciuna.
Avem o şansă istorică, ca să ne dezicem, cu adevărat, de minciună. Putem face şi chiar suntem obligaţi să o facem pe 28 noiembrie.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.

CACEALMAUA

Deşi m-am opus, nu am reuşit să evit tema renumitul şi omniprezentul Plahotniuk, în continuare Plaho.
Urmărind epopeea anti-mafie, am ajuns la concluzia că, în principiu, Mocanu şi brigada spun adevărul. Până la urmă, să nu uităm, că fac parte din fosta gaşcă în format lărgit. Prin urmare, cunosc metodele şi informaţia din prima sursă, cum se zice. Dar ce m-a făcut să reacţionez, în cele din urmă, mă veţi întreba? Vă răspund. Ultimele evenimente , care până la urmă au confirmat faptul că Plahotniuk e un escroc.
Prima fază, nu doar sare, ci cu adevărat se bagă în ochi, este schema cu sponsorizarea PD-ului. Dacă vă amintiţi, după ce Plaho a devenit unicul prieten al prezidenţiabilului, iar lista electorală a fost masiv umplută cu coloana a cincea, toată lumea s-a îngrijorat la aflarea veştii că, Plaho nu este şi oficial sponsorul PD-ului. Dar slavă domnului că, reprezentanţii partidului au avut grijă să liniştească societatea şi s-o asigure, că partidul nu doarme şi lucrează asiduu la acest capitol. Mai mult ca atât, cu fiecare ocazie ni se cerea răbdare fiindcă din clipă în clipă marele anunţ va fi făcut. Şi iată că miracolul s-a întâmplat. Salvatorul Plaho a binevoit să pogorască asupra noastră a tuturor spre satisfacţia electoratului centrist. Deşi, eram copleşit de bucuria nemărginită a pediştilor, un gând necuviincios nu mă lăsa. Dece a durat atât de mult? Să fie de vină traficul? Sau mai e ceva la mijloc? Şi iată a venit iluminarea, după anunţarea datelor despre cheltuielile de campanie ale partidelor. Iar un escroc, se ştie bine, lucrează doar cu banii „clientului”, iar Plaho a respectat din plin această lege. Pentru cine n-a observat vă amintesc că, PD-ul a plătit Prime-ului lui Plaho 600.000 de lei pentru publicitate, pentru ca apoi, Plaho să fericească oficial PD-ul cu „tocmai” 360.000 de lei. Acum stau şi mă gândesc, ca Buraga, PD-ul SRL-ul cui este?
Dacă în cazul de mai sus riscurile afacerii revin „asociaţilor”, al doilea ne priveşte pe toţi.
Vom vedea că principiul „ lucrăm pe banii clientului”a funcţionat perfect şi în cazul TVR-ului, din păcate. Dacă acum trei ani Plaho şi maimuţoiul de la CCA au pus la cale marele jaf al frecvenţei TVR, azi, în loc să stea la puşcărie, acelaşi maimuţoi ne fericeşte cu reîntoarcerea în spaţiul public al TVR-ului. Dar fiţi atenţi, că doar în proporţie de 65% şi fără licenţă. Eu sper că televiziunea română va da dovadă de caracter şi respect pentru cei mulţi, care au luptat pentru ea şi nu vor bate palma cu aceşti hoţi şi nu vor retrage plângerea de la CEDO. Doar aşa îi vom putea pune la respect şi le vom da jos masca falsă de binefăcători că să le vadă toţi adevăratul chip hidos.

Notiţe electorale II

Din păcate, trebuie să încep acest articol cu mărturisirea unei dezamăgiri. Chiar am crezut că, PLD-ul are o strategie aparte pentru această campanie, dar până la urmă s-a dovedit că startul întârziat n-a fost decât o simplă acţiune de imagine.
Dacă e să dai crezare comentatorilor fenomenului socio-politic din republică, vei face o singură concluzie, că campania electorală există doar în imaginaţia concurenţilor electorali. Ţin să recunosc că, şi eu am această senzaţie. Până acum, aceasta s-a remarcat prin două evenimente majore. „boamba română” şi finanţatorii şomeri ai comuniştilor. Două zile în urmă a fost zămislit încă un eveniment în stilul „boamba românească”, doar că de această dată, aceasta e aruncată în capul celeilalte tabere. Scor provizoriu 2 la 1 pentru AIE.

Chiar dacă campania este „imaginară” concurenţii, totuşi, sunt reali.

Despre PLD nu pot spune decât că a reuşit să mă păcălească cu „strategia” lor electorală. În rest secetă. Da, era să uit despre provocarea lui Voronin la dezbateri. A fost până la urmă o mişcare inevitabilă pentru PLD şi Filat. Era o mare dezamăgire dacă n-o făceau. Rezultatul era evident.

PL-ul fără vervă. Merge cu o ciorba de anul trecut, doar că puţin reîncălzită. Nu ştiu cine consultă PL-ul, dar nu cred că îşi merită banii, mai ales după apariţia ultimelor panouri, cu adevărat monstruoase, în care Chirtoacă seamănă mai degrabă cu un personaj din filme de groază. Varianta cu Ghimpu nu e cu mult mai reuşită. Dacă clientul tău nu are abilităţi actoriceşti, de ce scoţi în evidenţă acest handicap? Întrebare retorică. Unicul avantaj al peliştilor este posibilitatea de a compensa deficienţele campaniei de bază cu reuşitele din campania secundară, fiindcă este unicul partid care are de dus două campanii electorale. Dacă ei nu reuşesc să mobilizeze diaspora, va fi penultima campanie electorală în calitate de partid parlamentar şi cu mandat redus. Doar votul masiv al diasporei poate asigura suficiente mandate pentru alegerea preşedintelui şi prin urmare un mandat complet pentru parlament şi în final trimiterea la gunoiştea istoriei a comuniştilor şi în mare parte a coloanei a cincea ruseşti. Şi când te gândeşti că toate acestea depind de PL, te apucă groaza.

Voi termina această intervenţie cu o vânătoare. Vânătoare de lupi.
Dl Lupu, cu orice ocazie blamează extremismul, dar în acelaşi timp a hotărât să meargă pe o variantă extremistă, ORI TOTUL ORI NIMIC. Încurajat de sondaje şi înţelegând că nu mai este candidatul AIE-ului la funcţia de Preşedinte, el a hotărât să forţeze nu doar mâna Alianţei dar şi a sorţii. Practic, Lupu duce o campanie prezidenţială. Drept dovadă, stă excluderea din siglă a denumirii partidului şi înlocuirea acesteia cu numele „prezidenţiabilului”. Dacă mai punem la socoteală şi lista partidului, putem spune cu certitudine că, partidul nu e altceva decât o unealtă pentru atingerea scopului mult râvnit. Astfel, Lupu singur s-a înconjurat de capcane şi rămâne de văzut dacă va reuşi să le şi evite.

PS niciodată n-aş fi crezut că mă voi ruga pentru accederea lui Urechanu în Parlament. Ce tristă-i viaţa.

Sabotaj pe faţă

Articolul de mai jos este o observaţie foarte corectă şi actuală făcută de dl Cozer. Sunt întru totul de acord cu autorul. Ca jurist, pot spune că procuratura a dat dovadă de o incompetenţă şi rea credintă. Un contract de privatizare poate fi reziliat în două cazuri, fie beneficiarul privatizării nu şi-a onorat obligaţiile contractuale, fie la baza încheierii unui astfel de contract a stat o infracţiune. În cazul nostru, procuratura a mers, în cel mai bun caz din inerţie, pe varianta comunistă de a declara nulă privatizarea pe motiv de sub-evaluare a bunului privatizat. Ceea ce nu a luat în "considerare" procuratura este faptul că, judecătorii, care anulau în prostie în trecut astfel de contracte, au rămas în continuare subordonaţi politic faţă de comunişti. Iar ironia sorţii constă în faptul că, au folosit drept argumentare aceleaşi motive la care apela actuala guvernare în cazul marilor naţionalizări comuniste. Până la urmă, eu cred că procuratura a sabotat conştient "procesul de restabilire a legalitării" în cazul privatizărilor comuniste fiindcă, dacă era altfel, am fi avut în instanţe procese penale cu persoane care au executat privatizările, pe banca acuzaţilor. Şi sunt convins că dacă, se întâmpla acest lucru, comisia parlamentară ar fi avut dovezi cu duiumul pentru a ridica imunitatea lui Voronin.

Lectură plăcută în continuare.

Pentru cine lucrează Procuratura Generală?

După alegerile din 29 iulie 2009 şi formarea noii alianţe de guvernare, îmbătaţi de succesul obţinut, liderii AIE ne dădeau asigurări că niciodată comuniştii nu vor mai reveni la guvernare. Unii dintre ei, mai optimişti, chiar le cântau prohodul comuniştilor şi ne dădeau asigurări că aceştia nici măcar în Parlament nu vor mai accede.

Astăzi, când mai avem ceva mai mult de o lună de zile până la desfăşurarea scrutinului din 28 noiembrie, nu putem decât constata faptul că declaraţiile triumfaliste ale liderilor Alianţei au fost doar nişte vorbe goale, de altfel, ca şi o bună parte din promisiunile post- şi preelectorale pe care le-au făcut aceştia. Partidul Comuniştilor, conform ultimelor sondaje, conduce şi acum detaşat în preferinţele electoratului, cu aproximativ 40%, în timp ce partidele Alianţei ar obţine rezultate nu foarte diferite de cele de la 29 iulie. Cu o singură excepţie – AMN, care este creditată cu şanse destul de mici de a accede în viitorul legislativ.

În condiţiile în care guvernul Filat se poate lăuda şi cu ceva realizări, chiar dacă nu foarte importante, este destul de ciudat că ratingul PCRM-ului a rămas aproape intact. Să nu uităm în ce condiţii grele a preluat guvernarea noua coaliţie şi, cu toate acestea, pensiile şi salariile au fost achitate la timp, iar economia naţională a fost readusă pe linia de plutire. Deloc neglijabile şi reuşitele pe plan extern ale Republicii Moldova, în ultimul an ţara noastră înregistrând o apropiere destul de importantă de Bruxelles.

Nu cred că moldovenii s-au aşteptat la schimbări venite peste noapte, la creşteri economice miraculoase sau alte minuni venite din partea AIE. Atât însă pentru electoratul AIE, cât şi pentru simpatizanţii comuniştilor, util ar fi fost ca evenimentele din 7 aprilie să fi fost elucidate, iar cei ce au condus ţara între 2001 şi 2009 să răspundă pentru toate fărădelegile la care s-au dedat în această perioadă. Din păcate, aceste lucruri nu s-au realizat din cauza că unele instituţii ale statului nu şi-au făcut deloc treaba, protejând şi acum fosta putere comunistă.

Procuratura Generală, sabotorul AIE?

Una dintre instituţiile statului care şi-au făcut cel mai prost treaba în ultimul an este Procuratura Generală. Spun asta conducându-mă strict de activitatea pe care a desfăşurat-o această instituţie din momentul în care este condusă de Valeriu Zubco. Deşi în momentul numirii sale Zubco venea cu foarte multe promisiuni, putem afirma fără reţineri că niciuna dintre ele nu a fost realizată.
În primul rând, ancheta asupra evenimentelor de la 7 aprilie 2009, care a trezit atâtea tensiuni în societate, stă în continuare pe linie moartă. Deşi PG deţine inclusiv materiale video care ar incrimina mai mulţi poliţişti, procurorii o fac pe mortul în păpuşoi, aşteptând deja de mai bine de jumătate de an rezultatele expertizelor video care au fost trimise pe la nu ştiu ce laboratoare.

Cu niciun rezultat nu s-a soldat nici aşa-zisa anchetă derulată asupra fostului ministru de Interne, Gheorghe Papuc, şi a ex-Comisarului Capitalei, Vladimir Botnari. Cei doi se plimbă şi acum foarte relaxaţi pe la şedinţele de judecată, atâta timp cât sunt siguri că din partea procurorilor nu există niciun interes real ca ei să fie declaraţi vinovaţi.

Cu toate că au existat zeci de mărturii venite de la tinerii maltrataţi în comisariatele de poliţie în zilele de după 7 aprilie, nici în aceste cazuri nu am văzut nicio anchetă finalizată sau găsit vreun vinovat.

Foarte ciudată este şi iniţiativa de retragere a imunităţii parlamentare a lui Vladimir Voronin, venită şi aceasta din partea Procuraturii, chiar în timpul campaniei electorale. Şi de această dată, subalternii lui Zubco dau dovadă ori de incompetenţă ori de rea-voinţă. Deşi procurorii responsabili de acest caz s-au prezentat deja de două ori în faţa comisiei parlamentare „Numiri şi Imunităţi”, de fiecare dată au venit cu lecţia nefăcută, neaducând nicio probă care ar putea determina comisia să-l lase fără imunitate pe Voronin. Cui îi este convenabilă această situaţie este clar, mai ales după ce-l vedem de fiecare dată pe Voronin ieşind de la audieri victimizându-se şi acuzând liderii AIE că fac presiuni asupra Procuraturii pentru a-l lăsa fără imunitate.

Să nu uităm şi de cazurile „Cubreacov”, „Kilerii lui Roşca” sau lipsa de combativitatea de care au dat dovadă procurorii în dosarul privatizării hotelului „Codru”, şi acestea subiecte foarte sensibile pentru societate.

Şi Procuratura nu poate fi acuzată de lipsă de operativitate, deoarece, atunci când s-a vrut, subalternii lui Zubco au lucrat cu o rapiditate uimitoare. În decurs de mai puţin de o lună de zile, procurorii au investigat toate afacerile dubioase ale lui Vladimir Plahotniuc, dând chiar şi verdictul – curat ca lacrima. La fel de rapid s-au mişcat şi în cazul celor ce au vorbit despre ilegalităţile lui Plahotniuc, Sergiu Mocanu, Victor şi Viorel Ţopa trezindu-se cu dosare penale imediat după ce au ieşit cu acuzaţii la adresa dubiosului om de afaceri.

Una dintre ultimele ciudăţenii venite din partea lui Zubco, este legată de blocarea activităţii site-ului de sharing „torrentsmd.com”. Deşi, la prima vedere, să blochezi un site nu pare a fi mare lucru, totuşi „torrentsmd.com” are aproape 100 de mii de vizitatori unici zilnic, toţi tineri între 18 şi 35 de ani, posibili votanţi ai partidelor din AIE. Iar reacţiile acestora nu au întârziat să apară, fiind unele foarte dure şi îndreptate către actuala Putere. Nu putem neglija nici faptul că, din publicitate, administratorii acestui site câştigau câteva mii bune de euro lunar. Nici motive prea multe de a bloca un asemenea site nu există, deoarece „trackere” de genul acesta se găsesc în întreaga lume şi nu deranjează pe nimeni. Cade şi motivul invocat de procurori, cum că site-ul ar încălcă drepturile de autor, deoarece încălcări mult mai grave se produc la posturi de televiziune importante din ţară, precum „Nit” sau „2Plus”, acolo unde unele producţii cinematografice rulează la doar câteva zile după ce au avut premiera mondială. Dacă Procuratura Generală vrea să lupte cu pirateria, ar fi bine s-o înceapă cu posturile de televiziune la care situaţia este cu mult mai gravă decât în cazul unui site prin care utilizatorii descarcă un film sau o piesă pentru uz personal, nu pentru vânzare.

Bine, dar dacă aş continua să scriu despre toate „isprăvile” instituţiei conduse de Zubco, cu siguranţă ar fi nevoie de multe pagini de ziar, aşa că mă voi opri aici. Nu înainte însă de a mă întreba pentru cine a lucrat Procuratura Generală în ultimul an de zile?

Alexandru Cozer

Notiţe electorale

În primul rând, aşi vrea să vorbim puţi despre „oboseala electorală” şi efectele ei nocive. Cu toţii cunoaştem piesa de bază din repertoriul, mai ales al, dlui Ghimpu, precum că, cetăţenii s-au săturat de alegeri. Aşa este. Şi, in păcate, din cauza apatiei politice şi a ignoranţei cetăţenii adoptă comportamentul respectiv, deşi susţinerea acestei teorii sau perpetuarea acestei stări de fapt este împotriva intereselor lor. Dacă dl Ghimpu ar ţine la interesele cetăţenilor el nu ar încuraja apatia politică susţinând că alegerile sunt un rău inevitabil şi trebuie tratate de cetăţeni ca un medicament amar, dar necesar vindecări. Este o politică dăunătoare şi antisocială. Un politician responsabil ar explica societăţii că alegerile sunt un fel de mană cerească pentru cetăţeni şi cu cât mai des vor fi alegeri cu atât mai protejaţi vor fi cetăţenii. Doar în timpul alegerilor cetăţenii pot impune propria voinţă şi părerea lor cu adevărat contează. Mi se pare normal ca astfel de ocazii să fie cât mai dese. Un alt element important, este perioada preelectorală. Cea mai benefică din punct de vedere a rezolvării oricăror probleme apărute pe moment sau acumulate în timp. În această ordine de idei aşi da câteva exemple. Deponenţii Investprivatbankului nu şi-ar fi recuperat banii nici până astăzi, dacă banca nu era falimentată într-o perioadă preelectorală, fac pariu. Sinistraţii din acest an nu ar avea ocazia să-l vadă săptămânal pe prim-ministru, dacă nu era an electoral. Nu mai vorbesc de ajutoarele primite şi casele reconstruite. Traficaţii din Egipt şi azi stăteau în puşcărie dacă nu era campanie electorală şi cu siguranţă nu erau întâmpinaţi de prim-ministru la aeroport.
Dragi concetăţeni nu vă lăsaţi prostiţi şi manipulaţi. Bucuraţi-vă că există alegeri multe şi dese.
Câteva observaţii pe marginea începerii campaniei electorale.
Toată admiraţia pentru comportamentul adoptat de peledişti. Pe fonul circului de la comisia electorală, detaşarea PLD-ului de acest bâlci cu motivaţia, „Noi avem de guvernat o Ţară” a fost o găselniţă foarte reuşită. Presupun că acest comportament, preluat de la idolul Putin, va fi menţinut şi în continuare. Dacă vă amintiţi, nici Putin şi nici Medvedev nu au participat în campaniile electorale propriu-zise. Ei le-au ignorat sub pretextul că au de „guvernat o ţară” şi în loc de confruntări electorale, mergeau în „vizite de lucru”.
Alt element important în strategia PLD-ului este intrarea formalizată în campane, doar pe ultima sută de metri. Astfel ei scapă de reglementările rigide ale reflectării campaniei electorale, şi în acelaşi timp pot nestingherit să-şi facă campanie camuflată în calitate de oficiali în funcţie. Ei vor vorbi despre „asumarea răspunderii guvernării” fără a face propagandă electorală directă şi inutilă, în cazul dat, dar toate acestea fără restricţii de apariţie pe sticlă. Mai mult ca atât, nu vor trebui să se confrunte cu concurenţii, mesajele cărora vor fi sufocate de cronometre.
Alţi membri ai Alianţei au înţeles că s-au păcălit şi au încercat să dreagă busuiocul prin excluderea miniştrilor din liste şi întoarcerea lor în guvern. Dar şi acest fapt este în defavoarea lor fiindcă a fost făcut după apelul prim-ministrului.
Scor total 2-0 pentru PLD.

Statalitatea vasalităţii noastre.

N-a apucat MO să transmită la tipar Decretul cu privire la stabilirea datei alegerilor anticipate, că stataliştii noştri au şi obţinut gramota de blagoslovire sub formă de „Acord de parteneriat politic cu partidul "Rusia Unită”. Dacă nu mă înşeală memoria, anul trecut, cam cu o lună înainte de alegerile anticipate am mai asistat la o blagoslovire similară. Pun pariu că, acest Acord va expira exact înaintea următoarelor alegeri parlamentare.
Dar să nu fim răi şi să apreciem eforturile PD-ului, care fiind un partid democrat şi european nu putea să ignore uimitoarea experienţă de dezvoltare şi consolidare a democraţiei şi a societăţii libere în general şi a celei ruseşti în special, deţinută de partidul „Rusia Unită”. Un partid cu totul deosebit, dacă luăm în consideraţie faptul că, preşedintele acestuia nu este şi membru. Eu, cu tărie cred, că importanţa acestui exemplu este de nepreţuit pentru RM. Această găselniţă va rezolva problema de bază a liderilor noşti politici şi mai ales ale celui PD-ist. Astfel se va pune capăt marii dileme: „Cum să ieşi din partid şi să continuii să-l conduci după ce eşti ales Preşedinte?”. Dar beneficiile acestui Acord nu se termină aici şi nu se limitează strict la cele de partid, ci se vor răsfrânge asupra întregii societăţi, dacă aceasta va avea suficientă „înţelepciune” să urmeze şi să aplice practicile preluate şi învăţămintele împărtăşite de partenerii strategici ai PD-ului, care prin cumul sunt şi ai RM.
N-a apucat dl Lupu să-şi recupereze bagajele de la aeroport, că a şi început munca de iluminare. În primul rând, am fost informaţi despre ideea de bază a Acordului :” Chişinăul este obligat să aibă relaţii bune cu Moscova.”.
Nu e doar o idee, mai degrabă, sună ca un concept existenţial. Dar asta nu e tot. Ni se oferă şi soluţii „…iar în condiţiile fragilităţii structurii exportului Republicii Moldova, lideri politici trebuie să militeze pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale şi nu deteriorarea relaţiilor politice cu Rusia.”.
Iar ca tacâmul să fie complet, avem şi explicaţia necesităţii încheierii Acordului „ … pentru că "suntem pe cont propriu”, pe motiv că (expresie brevetată) "azi, Uniunea Europeană este încă prea departe”, "România se afundă, din ce în ce mai mult, în criză”, iar "Rusia este din ce în ce mai aprofundată în propriile probleme”.”
Acest „cont propriu” mi se pare destul de OK, dacă ne gândim la faptul că anul trecut am surmontat, din contul nostru propriu, o criză economică fără precedent, chiar dacă Uniunea Europeană era şi mai departe, nemaivorbind de România. Sau greşesc şi acest „cont propriu” apare odată cu semnarea Acordului?
Dar lăsând gluma la o parte, e de la sine înţeles că, Chişinăul e obligat şi nu Moscova şi că liderii politici trebuie să militeze şi să nu deterioreze. Un lucru totuşi nu l-am înţeles, ce treabă are cu acest Acord PD-ul?

Lumea din jur.

Acest articol a fost preluat de pe blogul dnei Pavlicenco.

Valenta spune:
19 September 2010, la 08:08

Китайцы высказали свое мнение о России и русских. Оно весьма нелицеприятное
Время публикации: 16 сентября 2010 г., 14:07

В рунете опубликована подборка мнений китайцев о русских, которые регулярно публикует китайская пресса. Это мнение ничем не отличается от мнения всех других народов, включая европейцев и американцев. Значит, дело не в китайцах. Укажем в этой связи, что по мнению многих экспертов русские смогут избавиться от своих многочисленных комплексов только в том случае, если разделятся на исходные народы в примерно 100 полностью независимых друг от друга исходных странах.

Приводим мнение китайцев из подборки китайской прессы:

***

О противоречивости русских

…Русским присуща страсть к необузданности, распущенности, нежелание подчинять себя дисциплине, сдерживаться.

Из-за долгого периода жизни в рабстве отсутствуют традиции демократии, существует стремление к крайнему индивидуализму. В русском характере уживаются внешне противоречивые черты: с одной стороны — необузданность, с другой — огромная терпимость и рабская покорность. Русские вечно колеблются между этими двумя крайностями. Получив свободу, они не знают границ, готовы все разрушить.

Внешние силы в русской истории всегда играли огромную роль. Достижения России всегда были связаны с иностранцами. Как только русские сами брались за дело, так все быстро разваливалось. Причиной являлась их неспособность к самоконтролю, управлению собой. В России всегда преклонялись перед Западом.

Русские проявляют необычайную терпеливость ко всякого рода несчастьям, включая различные модели государственного устройства, как бы они им ни не нравились.

А если и протестовали, то мягко и немного. Так было в прошлом, так происходит и сейчас. Русский народ в очередной раз демонстрирует потрясающее терпение и терпимость по отношению к власти. Это и есть главная традиция, доставшаяся ему к наследство от рабского прошлого.

Русским присущи воинственность и мессианство. Русь исторически утверждалась силой оружия. Русская история — это история почти непрекращающихся войн. Война стала важным содержанием и неотъемлемой частью истории России и жизни народа. Воинственность стала чертой характера. Возникли терпимость к жестокости, любование насилием. Постоянные военные авантюры расширили границы государства, обеспечили ресурсами и в то же время сильно повлияли на развитие и жизнь общества.

Русские считают себя выше других. Это нашло отражение в теории о превосходстве славянской расы. Русские смотрят презрительным взглядом не только на отсталые Восток и Юг, но и на более развитый Запад. Они всегда хотят быть первыми, быть вождями. Идея старшинства глубоко проникла в психологию русских.

…об отношении к истории

Гегемонизм стал одним из важнейших факторов определявших внешнюю и внутреннюю политику России. Даже и теперь, когда она не может считаться даже второразрядной страной, ей трудно скрыть свою гегемонистскую психологию.

Как ни старались русские европеизироваться, однако на европейцев они не похожи. Точнее сказать, по формальным признакам — это цивилизованное общество, но внутри — чисто русская начинка. За внешней благопристойностью легко проглядывается истинная грубая натура.

Русским присуще пренебрежение традиционной моралью. Противоречивость и стала особенностью русской нации: с одной стороны — восточная покорность и раболепие, с другой распущенность, разнузданность; с одной стороны — страх перед авторитетом, с другой — презрение к традициям, отказ от общепринятых принципов морали и нравственности. Это приводит к тому, что грубость они принимают за доблесть, расхлябанность и хаос — за демократию, лакейство — за добродетель.

Русским присущ радикализм. Они полагают, что мир устроен просто: или черное, или белое; или правильное, или ошибочное. Нет места срединным понятиям.

Все крупные события русской национальной истории всегда отличались проявлениями крайнего радикализма.

…о бюрократии и блуде

Русские любят все усложнять. Любое самое простое дело они готовы превратить в невероятно сложную проблему. Бюрократизм и формализм приобрели в России размер национального бедствия. Каждый ступивший на российскую землю сразу сталкивается с ними лицом к лицу. Не менее двух-трех часов потребуется на то, чтобы пройти пограничный контроль и таможню в аэропорту. Неважно, сколько человек будут ожидать очереди, — 10 или 100 — работать служащие будут в прежнем режиме: не торопясь, отвлекаясь на разговоры и не забывая попить чаю.

Ничто не заставит их изменить свой регламент, никакие катаклизмы. И так везде, не только в аэропорту. Очереди, документы, циркулирующие от одной инстанции к другой, рассмотрение без принятия решений — все это на каждом шагу во всех сферах русского общества, которым руководят с помощью бланков и документов.

Даже русский язык обладает этой особенностью. Например, известное выражение английского поэта Джонсона «Патриотизм есть последнее прибежище негодяя» в переводе на русский выглядит так: «Не всё пропало даже у самого пропащего человека, отвергнутого друзьями и обществом, если в его душе сохраняется чувство Родины, в ней его последняя надежда и спасение».

Русским некогда было заниматься совершенствованием своего языка — они больше воевали и боролись. Даже культурные люди с высшим образованием могут бесконечно спорить по поводу написания какого-нибудь простого слова или предложения. А уж сдать экзамен для получения российского гражданства не смогли бы даже и многие русские.

В России царит настоящий культ блуда. Это самая популярная тема в разговорах у русских и даже в СМИ. Конкретно проявляется в следующем: демонстрируется полная терпимость в отношении к секс-индустрии; стриптиз стал обычным явлением; культ блуда привел к тому, что между блудом и любовью стали ставить знак равенства.

Опросы показывают, что самой привлекательной профессией школьницы считают проституцию. Общество же занимает в этом вопросе позицию попустительства и поддержки. В газетах и журналах открыто публикуются объявления о найме девушек для оказания секс-услуг как внутри страны, так и для работы за границей. В обществе нет правильного представления о нормах сексуального поведения, о том, что прилично и что неприлично.

Политики и не только не боятся подмочить свою репутацию на этой почве, но, наоборот, используют блуд как орудие для достижения своих целей.

Культ блуда существует в русском обществе уже давно. Можно вспомнить, как похвалялся своими блудовскими способностями Пушкин. Известны и большие способности Екатерины II по части блудодеяний. С точки зрения русских, все это не только не умаляет величия великих людей, но и, напротив, является конкретным подтверждением их величия. Можно даже сказать, что блудодейство стала синонимом популярности политиков и общественных деятелей.

Можно не есть, но нельзя не пить водку — вот другая яркая особенность русских людей. Водка стала важной частью культуры русского общества. Алкоголь — это то, без чего русские обходиться не могут и не хотят. Если в других странах говорят: «Кто рано встаёт, тот зарабатывает на хлеб», то о русских можно сказать так: «Кто рано встаёт, у того будет что выпить».

Русские живут в постоянном страхе

Русские все государства в мире воспринимают как врагов, покушающихся на их землю и собственность.

Такая психология привела к тому, что русские в делах свои интересы ценят превыше всего и готовы ради них пойти на все. Это касается и личных отношений, и деловых связей, и действий России на межгосударственном уровне. Во всем этом ясно прослеживается принцип, которым руководствуются русские: невзирая ни на что, на первом месте — свои собственные интересы.

Самое удивительно заключается в том, что они никогда не испытывают стыда, что бы они ни делали. Наоборот, они всегда находят всему оправдания.

Имеющие отношения с русскими часто сталкиваются с очень странной «помощью», которую они оказывают. Например, надуют вас и не возвращают деньги. Так же они ведут себя и на официальном, высоком уровне: постоянно нарушают обязательства, заботятся лишь о своих интересах. Что касается местных властей и фирм, то они действуют еще более нагло и неприкрыто.

Страх в душах русских людей привел к созданию атмосферы всеобщей подозрительности. Власть из-за страха перед народным протестом изо всех сил стремилась укрепить свою диктатуру, поэтому огромное значение имели тайная полиция, система доносов. И сейчас роль ФСБ очень велика. Из-за того, что страх пронизывает все сферы жизни, люди подозревают всех и боятся всего, с чем сталкиваются. Почти все телефонные разговоры прослушиваются, и при желании спецслужбы всегда могут представить на вас компромат».

Русские — захватчики и воры

Русские по своему характеру — это одновременно воры и разбойники. Вороватость делает их алчными и трусливыми, когда они слабы, то, если им предоставляется такая возможность, занимаются воровством, а когда что-то своруют, то в страхе, что ворованное потребуют вернуть, всеми силами стремятся ликвидировать признаки, указывающие на то, что вещь когда-то принадлежала законному владельцу. Разбойничья же сторона их натуры делает русских злобными и преклоняющимися перед насилием.

Русские по натуре лживы, коварны и жестоки, это хорошо известно всему миру. Эта нация, у которой алчность стала второй натурой, не выплёвывает с легкостью кусок мяса, который попал ей в рот.

«Величие» русской нации на 30% состоит из воровства и на 70% — из бандитизма.

Aliaţii laşi

Zilele trecute, cu mare neplăcere şi dezgust am urmărit o emisiune la una din multiplele televiziuni ruseşti din republică. Pe lângă un individ dubios pe nume Todua, au mai fost doi invitaţi democraţi. Unul de sorginte bolşevică şi altul liberală. Tema discuţiei era referendumul şi cauzele eşecului acestuia. La un moment dat, Todua,a invocat faptul că, cetăţenii au boicotat plebiscitul fiindcă prin asta s-au opus unionismul. Şi aici a început adevăratul spectacol.
Ca şi cu alte ocazii, noţiunea de unionism a fost utilizată cu conotaţie negativă. Deşi, unionismul este o opţiune, mai mult civică decât politică, îmbrăţişată de cea mai cultă şi instruită parte a societăţii şi nu este interzisă de lege, nici moderatorul şi nici distinşii democraţi nu au considerat de cuviinţă să-i atragă atenţia asupra acestui fapt. Mai mult decât atât, prin lipsa unei atitudini, ei au susţinut poziţia comunistului.
Văzând că este susţinut, nesimţitul de Todua a justificat lupta cu unionismul prin faptul că o parte a societăţii are fobia românismului, fobie perfect justificată de acţiunile actualei guvernări. Şi nici de această data, distinşii reprezentanți ai guvernării naţionale şi democratice n-au catadixit să dea replică.
Nu am pretenţii faţă de moderator şi dl Diacov, fiindcă ştim cu toţii ce reprezintă indivizii în cauză şi în ce valută îşi ridică salariile. Dar dl Tănase m-a dezamăgit cumplit. Chiar nu a putut dl ministru să-l întrebe pe nerespectatul comunist, de când victimele au început să provoace fobii călăilor? Sau, de ce comuniştii, care permanent invocă dezbinarea din societate, în loc să dezamorseze aceste fobii le creează şi le menţin?
S-au cerut probe şi evident că, comunistul a invocat istoricul decret emis de dl Ghimpu şi acesta a fost momentul gloriei sale din emisiune.
Diacov ca un bolşevic adevărat a şi început să-l înjure pe Ghimpu mai ceva ca Todua. Democraţii au respirat uşuraţi şi satisfăcuţi abia atunci, când moderatorul şi-a amintit că decretul „buclucaş” a fost declarat neconstituţional, iar pe faţa lui Todua s-a putut citi o expresie de insatisfacţie. În acest context mi s-a părut straniu că nimeni nu şi-a amintit de poziţia oficială a Academiei de Ştiinţă în privinţa evenimentelor petrecute pe data de 28 iunie 1940? Din câte îmi amintesc, nimeni nu a cerut revizuirea acestei poziţii şi nimeni nu a învinuit Academia de dezbinarea societăţii şi înrăutăţirea relaţiilor cu Rusia?
Şi dacă Diacov, indirect, l-a declarat pe Ghimpu drept un pericol public, atunci dl ministru s-a lepădat de el aproape ca în Biblie. Sa dezis de Ghimpu ca un laş, invocând că doar actele Guvernului şi ale Parlamentului contează iar Ghimpu trebuie tratat ca un rău inevitabil.
Mă întreb, pe unde scotea cămaşa dl ministru, dacă Todua îşi amintea de anularea interdicţiilor impuse cetăţenilor cu multiplă cetăţenie? Vă amintesc că, pentru comunişti acele interdicţii au fost un act făţiş de combatere a unionismului şi a românismului.

URA!!! AM ÎNVINS!

În sfârşit, turnul de fildeş al vanităţii politice moldoveneşti s-a prăbuşit. Încă o dată agenda cetăţenilor şi-a dovedit supremaţia, iar mirajele politice ţesute cu atâta stângăcie, dar cu tupeu, se risipesc ca ceaţa de dimineaţă sub razele soarelui.
Acum, când mreaja de pe ochi a căzut, sper din tot sufletul ca politicienii noştri dragi să înţeleagă că, lumea nu se învârte în jurul lor, ci are propriul curs.
Am spus mai devreme că, toată schema cu referendumul a fost o cacealma cap coadă şi absenteismul covârşitor dovedeşte acest lucru, fiindcă alegerea preşedintelui de popor niciodată nu a fost o prioritate adevărată a cetăţenilor. În acest context aş dori să atrag atenţia asupra unei noi iluzii, conform căreia cetăţenii au dat ascultare comuniştilor. Acest referendum nu a avut din start sorţi de izbândă în orice condiţii. Dar, să vedem care sunt rezultatele referendumului prin prisma teoriei paharului.
Partea goală.
Indiscutabil că, comuniştii au obţinut o victorie de moral şi au un repertoriu asigurat pentru cel puţin o lună.
Liderii Alianţei (şi nu AIE-ul ca structură politică) poartă „vina” pentru acest eşec. Autoritatea lor politică a avut de suferit şi le va fi mai greu să iasă în faţa cetăţenilor pentru a le susţine noi proiecte politice. Eşecul lor constă nu în ignorarea de către cetăţeni a apelului de a se prezenta la urne, ci faptului că s-a descoperit că agenda politică a AIE-ului nu corespunde cu agenda publică. Azi cel mai mare pericol constă în negarea acestui fapt.
Partea plină.
Sondajele nu arată adevăratele intenţii şi necesităţi ale cetăţenilor.
Emanciparea politică a societăţii moldoveneşti. În 2009, cetăţenii au învăţat să facă distincţie dintre creaturile politice sezoniere şi cei ce sunt în stare să-i reprezinte real. Aşa numitul vot util. Azi, cetăţenii au dat o lecţie clasei politice, care a decis să scoată castanele fierbinţi cu mâinile alegătorilor. Prin votul masiv cu picioarele, electoratul a zis : „Clasa politică trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru actul politic şi să-şi ridice nivelul culturii politice şi al cooperării politice. Iar cei care nu vor reuşi, vor fi trecuţi pe tuşă.” Acest vot a arătat că, societatea este satisfăcută cu actualul regim constituţional cu un preşedinte retras şi cu un prim ministru activ. Cred că această percepţie se datorează în mare parte comportamentului exemplar, în această privință, al Dl. Ghimpu.
Acest rezultat va contribui la mobilizarea electoratului democratic, dacă Alianţa va înţelege că nu a fost trădată de către acesta ci doar a primit o lecţie.
Deşi comuniştii au obţinut o victorie de moral, ei au suferit un eşec în ceia ce priveşte credibilitatea. Pe parcursul întregii campanii şi mai ales în ziua plebiscitului ei au trâmbiţat pe la toate colţurile despre falsificări masive, fapt care nu s-a întâmplat. Iar dacă coroborăm cu previziunile apocaliptice de anul trecut referitoare la noua guvernare, vom înţelege de ce sondajele arată un declin permanent al comuniştilor la capitolul încredere. Iar pentru un partid, pierderea credibilităţii echivalează cu moartea politică. Ca şi în alte dăţi comuniştii şi-au săpat singuri groapa, fiindcă după viitoarea campanie electorală nu vor mai putea explica eşecul prin fraude electorale. În acelaşi timp, Guvernul a plusat tare la capitolul credibilitate şi corectitudine politică şi nimeni nu va putea contesta corectitudinea alegerilor parlamentare şi legalitatea viitoarei guvernări.
Un alt avantaj este faptul că comuniştii nu ştiu să tragă concluzii şi le place să se îmbete cu apă rece. Acum propaganda lor va insinua că toţi absenteiştii sunt cel puţin simpatizanţii lor. Ca urmare ei vor construi propriul turn de fildeşi şi cu cât el va fi mai înalt, cu atât va fim mai dureroasă căderea.
Per total, scorul nu e rău.
Felicitări tuturor.

Nu fi carne de tun, gândeşte cu capul şi votează cu picioarele III

Am vorbit anterior despre faptul că, acest referendum este o escrocherie politică şi nimic mai mult. Mai mult ca atât, cetăţenii nu vor avea niciun beneficiu de pe urma modificărilor urmărite de referendum.
În primul rând, aceasta reiese din faptul că autorii acesteia şi-au pus drept scop "să rezolve" o problemă inexistentă - "CRIZA CONSTITUŢIONALĂ".
Dacă te opui referendumului eşti calificat automat drept comunist, ca în cele mai bune tradiţii bolşevice, fiindcă, când nu eşti în stare să-ţi susţii punctul de vedere apelezi la etichetări şi înfierări. Iar când citeşti pledoariile susţinătorilor, te încearcă un profund sentiment de disperare.
Dar, să nu le tulburăm satisfacţia de a face "istorie" şi să ne îndreptăm atenţia asupra autorilor.
După cum bine ştim:"Cei patru "Evanghelişti" sunt trei, Lupu şi Filat". Ghimpu, deşi se laudă că acest referendum este meritul său, nu face decât să profite de situaţie, fiindcă este o posibilitate unică de a se produce în postura de locomotivă a partidului.
Lupu. În cazul lui, lucrurile sunt simple şi clare:"Acum, ori niciodată". Lupu, este un exemplu antologic şi un produs "original" al unui regim dictatorial. Lupu a făcut "carieră politică" datorită la două "calităţi", oportunismul şi laşitatea. Lupu, nu este alt ceva, decât un balon umflat de comunişti, care se află într-un proces accelerat de dezumflare. De aici şi graba cu modificarea Constituţiei. Lupu niciodată n-a obţinut vre-o funcţie în urma unei confruntări politice. El a fost tot timpul luat de mânuţă şi mutat dintr-un scaun în altul. Atâta tot. Avem de a face cu excepţia proverbului "Omul sfinţeşte locul". Când ocupi o funcţie publică doar datorită protecţiei şefului şi nu datorită calităţilor personale sau drept urmare a unei confruntări electorale, nu ai nici capacitatea, dar mai ales necesitatea şi interesul să te manifeşti, fiindcă nu dă Doamne să greşeşti cu ceva. În astfel de cazuri protagoniştii pur şi simplu aşteaptă când vor fi din nou mutaţi şi de aceia nu acceptă niciun fel de responsabilităţi şi îşi reduc activitatea exclusiv la executarea deciziilor altora. De aici şi râvna de a ocupa fotoliul de Preşedinte. Această funcţie este atât de ademenitoare dintr-un singur motiv, multe privilegii şi nicio responsabilitate, mai ales politică.
Dacă în cazul lui Lupu motivaţia e clară şi simplă, atunci în cazul lui Filat lucrurile sunt mai triste. Triste pentru noi, societatea. Atâta am vorbit despre o nouă clasă politică.
Spre deosebire de aparatcicul Lupu, Filat tot ce a obţinut în viaţă, dar mai ales în politică, datorează calităţilor sale şi victoriilor electorale. Filat este primul prim-ministru al republicii în adevăratul sens al cuvântului şi în plină concordantă cu tradiţia politică europeană.
Am fost dezamăgit când Filat a optat pentru funcţia de Preşedinte al Parlamentului, dar după ce a fost "forţat" să devină prim-ministru, am crezut că a înţeles care este adevăratul sens al guvernării, mai ales într-o republică parlamentară.
Din păcate, dorinţa sa nemărginită de a deveni preşedinte a arătat că m-am înşelat. De unde şi până unde, această fugă de responsabilitate? Dacă o persoană de formaţia lui Filat, caută să scape de "povara" guvernării în favoarea pensionării politice, pentru ca, pe urmă, să instaleze la guvern nişte marionete care cu nimic nu se vor deosebi de Ciubuc,VATA sau Greceanîi, mai are oare sens însăşi competiţia politică?
În campania electorală, canditaţii prezidenţiali vor veni în faţa cetăţenilor şi vor promite vrute şi nevrute, fiindcă nu există altă modalitate de a acumula voturi. Cetăţenii vor fi foarte încântaţi să fie minţiţi cu neruşinare, fiindcă ei nu poartă constituţia în buzunar. De aceea, propun, ca cel puţin, viitorii moderatori ai dezbaterilor electorale să le structureze strict după atribuţiile prevăzute de Constituţie, iar candidaţii să poată prezenta platforma sa electorală doar în măsura în care aceasta coincide cu atribuţiile constituţionale ale Preşedintelui.
Doar în aceste condiţii vom putea vedea cât de tare vor cetăţenii un Preşedinte al "poporului", dacă o să-l mai vrea în genere.

PS Preşedinţia este ca o încununare a întregii cariere politice, de aceea, pentru această funcţie optează politicienii de o anumită vârstă, să înţeleg, că "tinerii lei" şi-au desăvârşit deja opera vieţii?

Nu fi carne de tun, gândeşte cu capul şi votează cu picioarele II

Am ajuns aproape de jumătatea campaniei pentru referendum. După cum am menţionat şi în prima intervenţie, pe acest subiect, nimeni din "părinţii" acestui referendum nu au avut nicio intenţie de a se implica in această campanie, asigurând succesul acesteia prin micşorarea pragului de validare a referendumului.
Din păcate, ca în cele mai bune tradiţii sovietice, CEC a contribuit din plin la atrofierea oricărui interes faţă de acest eveniment, prin încorsetarea dezbaterilor publice cu regulile aplicate campaniilor electorale. Nu mai e niciun secret pentru nimeni că la aceste "dezbateri" se înghesuie doar partiduţele anonime, care nu au nicio şansă să se facă cunoscute în alt mod.

Dar, să revenim la subiect.
Prin tot comportamentul lor, iniţiatorii referendumului ne arată că acesta e o ţintă falsă şi nimic mai mult. Ne arată că acest referendum nu este alt ceva decât un pretext. Motivul adevărat al schimbării modalităţii de alegere a preşedintelui, constă în faptul că liderii alianţei nu mai sunt siguri că după alegeri vor reuşi să se înţeleagă, între ei, cu privire la această funcţie şi nu "dificultatea" de alegere conform procedurii actuale. Am menţionat deja, că acest proiect se bazează pe ignoranţa şi incultura politică a cetăţenilor, iar folosirea acestei caracteristici, ruşinoase, a societăţii noastre, în scopuri politicianiste, este poate cel mai mare motiv de a boicota acest referendum, fiindcă avem de a face, de fapt, cu o escrocherie.
Dar, să luăm lucrurile pe rând.
Am vorbit de lipsa de implicare. Iar elementul financiar dovedeşte acest lucru cel mai elocvent şi anume faptul că nimeni din AIE nu a investit bani în cadrul acestei campanii.
PLD-ul a cheltuit ceva bani, iar de câteva zile s-a manifestat şi PD-ul, dar întrebarea este pentru ce? Cu siguranţă că nu petnru promovarea referendumului, ci a primei părţi a campaniei prezidenţiale din acest an. Am spus, mai devreme, că avem de a face cu o escrocherie şi iată că avem şi dovada. PANOURILE PUBLICITARE.
PLD-ul a construit foarte ingenios mesajul de pe panouri. Structura mesajului, prin modalitatea plasării textului şi a simbolicii ne sugerează adevăratul mesaj subliminal "Votează PREŞEDINTE PLD". Faptul că există şi cuvântul referendum nu e alt ceva decât o faţadă pentru a menţine nişte aparenţe.
Dacă PLD-ul încearcă să-şi camufleze adevăratul mesaj şi vorbeşte despre un viitor candidat din partea partidului, în cazul PD-ului lucrurile sunt spuse pe şleau şi fără menajamente. În cajul lor, mesajul subliminal este extrem de direct şi personificat, "Marian Lupu trebuie să fie ales de popor". Acest fapt vorbeşte despre disperarea lui Lupu şi despre faptul că, el nu este atât de sigur că va putea câştiga cursa prezidenţială fără acest "doping" combinat cu un start fals. Chiar dacă această campanie publicitară s-ar referi exclusiv la promovarea referendumului şi a uneia din opţiuni, faptul că acesta se promovează sub sigle de partid tot o dovadă de escrocherie este, fiindcă în cadrul unei astfel de campanii se confruntă diferite idei din cadrul societăţii şi nu o confruntare dintre partide. Iar în cazul nostru, putem constata cu regret, că societatea civilă este exclusă cu desăvârşire, deşi ar trebui să fie actorul principal.

Nu fi carne de tun, gândeşte cu capul şi votează cu picioarele.

Au trecut 10 zile de la începerea oficială a campaniei pentru referendum. O campanie prin care ni se cere să schimbăm modalitatea alegerii preşedintelui. O campanie, care are un singur îndemn: „Dacă tot nu ştim să mânuim tacâmurile, să mâncăm cu mâinile. ”
Deşi toate componentele guvernării au susţinut necesitatea schimbării metodei de alegere a preşedintelui, niciuna, n-a avut măcar intenţia de a sprijini, efectiv, promovarea acestui obiectiv. Totul s-a redus la un exerciţiu sociologic, care va trebui să arate cine este mai iubit de cetăţeni, comuniştii sau alianţa. Nimeni şi niciodată nu s-a obosit să răspundă la întrebarea, dacă noi avem nevoie în principiu de această modalitate de alegere a preşedintelui? Care sunt avantajele directe şi efective pentru cetăţean în cazul alegerii preşedintelui prin vot direct?
Din păcate, alianţa, ca şi comuniştii, pe timpuri, a conceput şi a promovat acest proiect, bazându-se pe trei elemente: ignoranţa, incompetenţa şi incultura politică a cetăţenilor.
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria „contemporană” a RM, vom vedea că tot ce ţine de instituţia preşedintelui s-a făcut pentru cineva sau împotriva cuiva. Mai ales în cazul înfiinţării preşedinţiei şi la modificarea regimului constituţional prin trecerea la republică parlamentară. Dacă în primul caz am avut de a face cu satisfacerea unui orgoliu personal, în cel de al doilea s-au luat măsuri pentru a potoli nişte pofte la fel de orgolioase. Cu toate acestea, au fost nişte reforme benefice care la timpul lor au însemnat un proces de emancipare a societăţii. Iar ceea ce ni se propune acum nu este altceva decât o încercare de a intra a doua oară în aceeaşi apă.
Să vedem ce mâncare de peşte mai e şi preşedinţia asta. Azi putem vorbi despre două sisteme de preşedinţie: americană (autentică) şi europeană (substitutivă). În fond, instituţia PREŞEDINTELUI nu este altceva decât o modalitate de substituire a monarhului, tata naţiunii. În mod normal, orice stat european poate exista şi funcţiona fără preşedinte. Lucrurile stau altfel în cazul SUA care a inventat aceasta instituţie fiindcă nu avea intenția de a constitui o nouă dinastie regală, după obţinerea independenţei, iar preşedintele este şi şeful executivului. Astfel, doar în cazul SUA punem vorbi despre preşedinţie ca despre un element de bază al statului. Dacă ne întoarcem în Europa, vom vedea că preşedintele se alege, prin vot universal, cu precădere în fostele state comuniste. Strict statistic, în UE preşedintele este ales prin vot direct în 11 state, dar doar 4 din ele fac parte din „vechea Europă”, restul sunt foste socialiste. Dacă pentru aceste state alegerea preşedintelui este un element important al emancipării naţionale şi o dovadă a independenţei, atunci în cazul „vechii Europe” nu este altceva decât un complex faţă de foştii monarhi, iar în cazul Franţei putem vorbi şi despre complexul Charles de Gaulles. Dacă luăm cele mai importante trei ţări europene cu regimuri semi-prezidențiale - Franţa, Polonia şi România - vom vedea că toate au deficienţe în stabilirea unei relaţii eficiente şi funcţionale dintre Preşedinte şi guvern. Excepţie sunt doar perioadele când nu avem coabitare politică.
Având în vedere cele expuse, care ar fi beneficiul societăţii de pe urma alegerii preşedintelui prin vot universal? Iar fiindcă iniţiatorii ne vorbesc despre o răspundere personală sau de altă natură a preşedintelui fată de cetăţeni în cazul republicii semi-prezidenţiale, ași dori să văd şi eu câteva exemple de pe timpul lui Snegur şi Licinskii. Sau să ne explice cum va arăta răspunderea preşedintelui în faţa cetăţenilor la sfârşitul mandatului petrecut alături de un guvern cu un program de guvernare diferit sau chiar ostil? În acelaşi timp, aşi dori să văd si o analiză comparativă dintre funcţionalitatea şi avantajul sistemelor din Franţa, Polonia şi România în comparaţie cu Germania, Portugalia şi Italia, de exemplu. În acelaşi context aşi dori să atrag atenţia asupra faptului, că deşi, în majoritatea statelor republici preşedintele este ales direct, de facto, având în vedere prerogativele preşedinţilor, ele sunt republici parlamentare.
Sunt nişte întrebări simple, dar mă îndoiesc, că susţinătorii referendumului ne vor bucura cu răspunsuri pe măsură. Din păcate, deocamdată, urmărind susţinătorii referendumului, mă conving, că acesta este folosit exclusiv în calitate de armă politică împotriva comuniştilor şi nu ca o soluţie pentru o mai bună guvernare. De aceea, cred că boicotarea masivă a referendumului va fi o dovadă de emancipare a societăţii, iar cetăţenii vor demonstra că nu sunt carne de tun pentru războaie politice.

OSTATICII ŢINTELOR FALSE

Lupta politică este motorul sistemului imunitar al unei societăţi democratice, cu excepţia cazului când această luptă devine un scop în sine. Dacă economia de piaţă se bazează pe cerere şi ofertă, atunci lupta politică depinde de corelarea dintre agenda politică şi cea publică. În momentul în care ai reuşit, ca partid, să suprapui aceste două agende, consideră că ai dat lovitura. Dar ce te faci, când agenda publică o combate pe cea politică? Lansezi ţinte false. De regulă, ele au scopul de a induce opinia, că acestea sunt adevăratele necesităţi şi priorităţi ale societăţii. Acum să vedem dacă atingerea ţintelor false duce şi la rezultate reale?
Pentru aceasta voi face o retrospectivă a unor evenimente a sezonului politic în desfăşurare.
Eşuarea alegerii preşedintelui.
Primul la rampă a ieşit partidul comuniştilor. Trebuie să le acordăm o circumstanţă atenuantă. Este vorba despre zăpăceala provocată de recenta pierdere a puterii. Ţinta falsă, pe care şi-au fixat-o a fost funcţia de preşedinte, iar atingerea acesteia ar trebui să aibă drept efect revenirea rapidă la putere. Cred, că la baza raţionamentului lor au stat două elemente. Comuniştii, ca orice regim dictatorial, îşi creaseră o lume virtuală, care doar tangenţial interfera cu realitatea. În această lume, preşedintele era pilonul şi esenţa acesteia. Dacă dispărea preşedintele, dispărea şi „lumea”. Prin urmare ei sincer credeau, că lumea pe care au creat-o era reală. Ei sincer credeau că republica poate fi guvernată doar dacă există un preşedinte. Guvernul şi Parlamentul nu erau decât nişte formalităţi şi nu instituţii care ar fi putut să-şi asume, de sine stătător, careva competenţe şi să le exercite autonom. Ei nici până azi nu au înţeles, că pentru a guverna e suficient să ai un guvern. Al doilea element a fost proaspătul efect al alegerilor anticipate. Silogismul a fost simplu: nu-i preşedinte sunt alegeri anticipate, deci revenim la putere. Ca şi în primul caz, ei au făcut o legătura directă cauzală fără a mai atrage atenţia şi la circumstanţe. Astfel, atingându-şi ţinta nu pot înţelege de ce continuă să se afle în opoziţie?
Criza constituţională.
Acum avem o alternanţă. În scenă a intrat AIE-ul. Supărat pe eşecul suferit, muntele a născut un şoarece – criza constituţională. A fost găsit ţapul ispăşitor, Constituţia. Este semnificativ faptul că în după alegerile din 2009, în aceleaşi condiţii, nimeni nu a folosit acest termen şi nu a atras atenţia asupra „pericolului constituţional” ce planează asupra noastră. În aprilie 2009, ei făceau dovada verticalităţii, principialităţii şi a sacrificiului în interes public. În aprilie 2009, Constituţia şi în speţă art. 78 erau o adevărată stavilă în faţa perpetuării regimului comunist. Acest articol „blestemat” a făcut posibilă organizarea alegerilor anticipate şi accederea la putere a celor care azi îl înjură. Ceia ce face azi AIE-ul, se numeşte să scuipi în fântâna din care ai băut. Strict tehnic, o criză constituţională apare atunci când Constituţia nu oferă soluţii în depăşirea unei situaţii obiective sau se opune unor reforme. Criza constituţională presupune un impediment formal şi nu o imposibilitate cauzată de lupta politică. În cazul nostru, este vorba de o clasică criză politică, iar prevederile constituţionale nu sunt alt ceva decât un instrument în mâna comuniştilor care vor acelaşi lucru, ca şi democraţii odinioară, alegeri anticipate cu orice preţ. Cum ar fi etichetat actuala majoritate, de exemplu, imposibilitatea investirii guvernului? Ar fi propus şi în acest caz amendarea constituţiei prin alegerea directă a primului ministru? Dar cel mai prost lucru în situaţia dată este faptul, că AIE-ul a inventat teoria „crizei constituţionale” exclusiv pentru a evita alegerile anticipate. Având în vedere inevitabilitatea alegerilor anticipate, cred ca păstrarea art. 78 în redacţia actuală ar avea un efect mobilizator asupra electoratului democrat şi i-ar acorda o superioritate morală AIE-ului în faţa comuniştilor. În acelaşi timp, chiar dacă viitoarea majoritate parlamentară nu va acumula voturile necesare pentru alegerea preşedintelui, în condiţiile unor alegeri corecte şi democratice, minoritatea nu va putea boicota alegerea preşedintelui, atât din considerente politice cât şi electorale
Referendumul
Sub paravanul renumitei deja „crize constituţionale” AIE-ul a găsit o găselniţă, reforma constituţională implementată prin referendum. În timp ce unii au devenit ocupaţi cu guvernarea, iar alţi cu resemnarea, din cauza excesului de funcţii deţinute şi de timp liber, mult stimatul Preşedinte3 Mihai Ghimpu a hotărât să preia în totalitate rolul „istoric” de „binefăcător al poporului”. În acest sens a fost creată comisia pentru revizuirea Constituţiei, iar în fruntea acesteia a fost instalat un apologet al reformelor constituţionale şi a referendumurilor întru evitarea alegerilor parlamentare anticipate, dl Popa. Mult timp nu am putut înţelege de unde vine obsesia dl Ghimpu pentru referendum. În cele din urmă, mi-am amintit că dumnealui a avut ocazia să se întreţină ceva timp cu un „doctor” al referendumurilor. Dacă rebobinăm puţin timpul, ne vom aminti că prin septembrie la Chişinău a avut loc o mare sindrofie CSI-stă. În cadrul acesteia, dl Ghimpu a avut ocazia de a lua câteva masterclass-uri de la câţiva „colegi cu mandat complet”. Din câte îmi amintesc, dl Ghimpu s-a simţit cel mai bine în compania dictatorului Lukaşenko, mai ales că în afară de rezolvarea problemelor popoarelor lor au mai avut un liant cu caracter personal. Dacă vă mai amintiţi, Likaşenko a venit la summit cu Kolenika iar Ghimpu cu Lupu. În regiunea noastră, două ţări au o experienţă mai bogată în domeniul referendumurilor România şi Belorusia. Dacă în Belorusia avem de a face cu un caz de „succes indiscutabil”, atunci experienţa României merită o atenţie deosebită. Din 1990 încoace, în România au avut loc 7 referendumuri. Din acestea doar două s-au încununat cu succes, cele referitoare la aderarea la NATO şi UE. Trei au fost legate de adoptarea Constituţiei şi revizuirea acesteia. În toate cazurile asupra acestora au planat suspiciuni referitoare la corectitudinea procesului de vot sau a necesităţii lor în genere. Au mai fost şi două referendumuri strict politice, suspendarea preşedintelui Băsescu şi introducerea votului uninominal. În ambele cazuri aceste s-au soldat cu eşec şi sunt foarte grăitoare şi pentru noi. În cazul suspendării lui Băsescu, majoritatea parlamentară s-a condus de o logică simplă:” Noi suntem majoritatea absolută în Parlament, prin urmare reprezentăm majoritatea populaţiei şi exprimăm dorinţa acesteia,deci şi cetăţenii doresc acelaşi lucru ca şi noi. În al doilea caz, iniţiatorul Băsescu a invocat voinţa prezumtivă a poporului bazată pe sondajele de opinie. Nu vi se pare ceva familiar? Conform sondajelor cel puţin 70% îşi doreau această reformă, doar că la urne s-au prezentat mai puţin de 30% din alegători. Cred că un eşec al referendumului cauzat de absenteism este mai grav decât respingerea lui prin vot covârşitor, fiindcă în cazul absenteismului, iniţiatorii se fac „vinovaţi” nu doar de faptul că au susţinut şi promovat o idee neagreată de cetăţeni, dar mai ales de faptul că au venit cu o idee care nici măcar nu interesează cetăţenii şi nu în ultimul rând de banii publici irosiţi. Apropo de sondaje. N-am văzut nici unul din care ar reieşi că, alegerea Preşedintelui prin vot direct şi universal s-ar afla, măcar, în primele 15 priorităţi ale cetăţenilor. În cazul nostru, AIE-ul se bazează pe ambele motivaţii, dar este gata AIE-ul să-şi asume riscurile politice legate de respingerea referendumului prin absenteism şi pentru consecinţele care vor surveni unui astfel de eşec umilitor?
Politicienii pot rămâne ostaticii propriilor iluzii cât doresc,dar să n-o facă pe seama noastră.

Canonizarea Preşedintelui

Din start trebuie să declar un lucru. Am avut o satisfacţie deosebită morală, când dl. Ghimpu a devenit iniţial Preşedintele parlamentului iar ulterior şi Preşedinte interimar. Chiar şi acum consider că, acest fapt este o lucrare divină şi, desigur, un adevărat blestem pe capul comuniştior.
În pofida acestor fapte nu pot să trec cu vederea unele evenimente, care, sincer să fiu, pun la grea încercare calităţile morale ale liderului PL. Analizând anumite acţiuni ale dl Ghimpu, mi se creează impresia că nu va trece mult şi îl va ajunge din urmă, la capitolul ipocrizie, chiar şi pe Voronin. Picătura care, aproape a umplut paharul a fost ultima manifestaţie publică cu caracter oficial legată de comemorarea şi omagierea veteranilor războiului din Afganistan. Unii ar putea să-mi reproşeze că, nu doar Ghimpu a participat la această manifestare. Corect dar, doar PL şi dl Ghimpu şi-au făcut un stindard din lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi au promis o schimbare nu doar politică dar şi morală. Dl Ghimpu a declarat recent că, nu va admite minciuni în Constituţie. Dar de ce le admite în cazul cotidianului?
Participarea la ceremonia despre care vorbeam este un act de ipocrizie din partea şefului PL-ist, fiindcă el ştie că glorificarea acelor veterani este un act de propagandă sovietică. Mai mult ca atât, ridicarea din bani publici a acestui monument şi ceremoniile oficiale în cauză sunt o adevărată insultă la adresa poporului afgan şi a ţării lor.
Eu deplâng tragedia individuală a fiecărui veteran, care au avut nefericirea să treacă prin calvarul războiului de ocupaţie din Afganistan. De asemenea, nimic nu poate alina durerea urmaşilor celor căzuţi în război.
În acelaşi timp, nu putem închide ochii supra faptului că aceşti veterani fiind în cadrul armatei imperiale de ocupaţie au nenorocit poporul afgan şi timp de 11 ani au comis o mulţime de atrocităţi în acea ţară. Despre care acte de vitejie şi îndeplinire cu succes a datoriei fată de patrie, şi a cărei patrii, poate fi vorba, în cazul lor?
Dacă noua conducere politică a RM ar ţine cu adevărat la cetăţenii săi, în loc de a cheltui bani publici pentru perpetuarea unei minciuni, mai bine ar iniţia negocieri cu Federaţia Rusă pentru a obţine din partea acesteia despăgubiri pentru cei ce au avut de suferit şi urmaşii celor decedaţi.
Dar să revenim la aspectul moral a problemei. Iar în cazul dl Ghimpu lucrurile se complică şi din cauza că, deşi detestă ceia ce face, mai urmăreşte şi beneficii politice şi electorale.
La început s-a acomodat foarte rapid cu braţul şefului bisericii ruse din RM, prin participarea la slujba de crăciun rusesc. Ca să vezi, pentru slujba din 25 decembrie nu s-a găsit timp. Sau poate 25 decembrie nu aduce suficiente voturi? Iar biserica rusă, şi cu această ocazie, şi-a reconfirmat statutul de damă de companie a puterii, indiferent dacă aceasta este dată de Dumnezei sau de Satana.
Acum, a considerat că ar fi bine de a ciupi puţin din fosta glorie a imperiului răului şi nu voi fi surprins dacă, din aceleaşi considerente electorale, îl vom vedea în curând la o ceremonie de glorificare a geniului marelui conducător, generalisimul şi tată al tuturor popoarelor alături de nepoţii acestuia.
Chiar crede Domnul Ghimpu că, rostind un adevăr de la înălţimea funcţiei sale, deja, a intrat în istorie ca mare român şi misiunea sa mesianică pe aceste meleaguri practic a fost îndeplinită?
Iar având în vedere că, Steaua României a fost primită, a rămas doar canonizarea. O singură necunoscută mai persistă, care din biserici va fi prima.
Amin.

RĂZBOAIELE LUI LUPU

Nu cred că există vreo persoană, care să nu fi observat activitatea pacifistă a lui Lupu, din ultimul timp. Cam orice iniţiativă menită să contribuie la emanciparea naţională a RM, este imediat pusă la zid şi etichetată drept o subminare a păcii civice din republică şi o sursă de dezbinare a societăţii.
Nu neg importanţa scopurilor urmărite de stimatul nostru lider politic. Întrebarea mea este, dacă urmărim aceiaşi pace? Există motive reale pentru aceste porniri pacifiste? Facem parte din aceeaşi societate?
Voi încerca, în cele ce urmează, să găsesc un răspuns la aceste întrebări.
Conform lui Lupu, oficializarea limbii române şi predarea istoriei românilor reprezintă cele mai mari pericole pentru coeziunea societăţii, dar să le luăm pe rând.
Cum are de gând Lupu să asigure pacea civică şi să evite scindarea societăţii în cazul Declaraţiei de Independenţă? Din câte îmi pot da seama, arderea acesteia nu a avut efectul scontat. Declaraţia de Independenţă, care a consfinţit caracterul românesc al RM prin declararea limbii române drept limbă oficială. Declaraţia de Independenţă, care, dacă nu greşesc, a fost semnată chiar şi de Smirnov.
Urmărind logica distinsului lider, includerea în constituţie a termenului de limbă moldovenească s-a dovedit liantul necesar care a reconciliat şi a reunificat societatea din RM. Posibil, dar în societatea în care eu trăiesc, chiar de la apariţia iniţiativei date, au fost proteste permanente şi atitudini de dezaprobare. În societatea mea, cea mai activă, cultă şi instruită parte a acesteia nu a acceptat niciodată această umilire. Poate în societatea lui Lupu lucrurile stau altfel, nu bag mâna în foc, dar oricum rămâne întrebarea, a scindat sau nu societatea moldovenismul protejat de Lupu?
Dacă în constituţie limba română deranjează, ce facem cu limba română din programul şcolar? Poate ne spune Lupu, câţi părinţi şi elevi au cerut ca să nu mai fie predată limba română în şcoli? Oare româna din şcoli nu are acelaşi efect subversiv? Aceleaşi întrebări sunt valabile şi în cazul istoriei românilor. Iar dacă Lupu n-are astfel de fapte, ar fi bine măcar odată să ne explice unde vede linia frontului şi nu cumva din cauza lipsei acesteia el încearcă să creeze cel puţin senzaţia că aceasta există?
Dece stimatul pacifist crede că doar o minciună poate unifica societatea, iar adevărul are doar efect de dezbinare?
În cadrul unei emisiuni, Lupu a zis că, în alianţă se menţine coeziunea prin instituirea unui moratoriu asupra lucrurilor care nu sunt văzute la fel de toate componentele acesteia, prin urmare şi de societate. Perfect. Dar, de ce, în cazul dat, nu s-a instituit un moratoriu şi supra integrării europene? Din câte cunosc doar 60-65% din populaţie agreează această idee. Nu-i este frică lui Lupu de o posibilă dezbinare a societăţii în cazul dat? Cine stabileşte proporţia de acceptare, care garantează lipsa pericolului scindării societăţii?
Un alt front este lupta pentru statalitate şi neutralitate. În contextul democratizării şi a integrării europene aşi dori să-i atrag atenţia distinsului democrat că, permanenta preocupare pentru statalitate şi patriotism este cu predilecţie apanajul regimurilor totalitare şi nici de cum a societăţilor democratice, deoarece, doar pentru dictatori statalitatea este un scop în sine ca o justificare şi o legitimare a acestora. În ceea ce ţine de neutralitate, pentru nimeni nu e secret că aceasta are o singură menire, să justifice atitudinea anti NATO. Tot în contextul integrării europene aşi dori să atrag atenţia asupra faptului că, criteriul de bază pentru integrarea în NATO este cel politic şi nu militar. Aceasta înseamnă că pentru a deveni membru trebuie să fii recunoscut drept stat democratic şi cu un control instituţionalizat al societăţii civile asupra structurilor militare şi mai mult ca atât trebuie să ai şi o economie de piaţă funcţională. Îşi imaginează cumva Lupu, că fără atingerea acestor obiective e posibilă acceptarea RM în calitate de membru UE? Şi atunci mă întreb, dacă putem vorbi, cu adevărat, despre o dorinţă sinceră de integrare europeană promovând o politică anti NATO?
Abordând subiectele menţionate mai sus, Lupu niciodată nu a zis că, deşi în societate există viziuni diferite el şi partidul lui vor depune eforturi pentru a explica esenţa lucrurilor şi necesitatea schimbărilor. Nu. În calitate de politician democrat şi european el preferă o societate incultă şi ignorantă care poate fi tot timpul speriată cu diferite fobii. O societate în care frica faţă de adevăr constituie adevărata chezăşie şi religie.
În acest context, mi-am amintit de geniala propunere a lui Lupu de a scoate la referendum denumirea limbii oficiale. Nu am omis ghilimelele din jurul cuvântului genial. Consider că acest referendum este vital pentru cetăţenii noştri. Nu văd altă posibilitate de asanare morală a noastră şi mai ales a Domnului Lupu, care va trebui să ne convingă să alegem între adevărul ştiinţific şi minciuna politică.
A la guerre comme a la guerre.