Lupta politică este motorul sistemului imunitar al unei societăţi democratice, cu excepţia cazului când această luptă devine un scop în sine. Dacă economia de piaţă se bazează pe cerere şi ofertă, atunci lupta politică depinde de corelarea dintre agenda politică şi cea publică. În momentul în care ai reuşit, ca partid, să suprapui aceste două agende, consideră că ai dat lovitura. Dar ce te faci, când agenda publică o combate pe cea politică? Lansezi ţinte false. De regulă, ele au scopul de a induce opinia, că acestea sunt adevăratele necesităţi şi priorităţi ale societăţii. Acum să vedem dacă atingerea ţintelor false duce şi la rezultate reale?
Pentru aceasta voi face o retrospectivă a unor evenimente a sezonului politic în desfăşurare.
Eşuarea alegerii preşedintelui.
Primul la rampă a ieşit partidul comuniştilor. Trebuie să le acordăm o circumstanţă atenuantă. Este vorba despre zăpăceala provocată de recenta pierdere a puterii. Ţinta falsă, pe care şi-au fixat-o a fost funcţia de preşedinte, iar atingerea acesteia ar trebui să aibă drept efect revenirea rapidă la putere. Cred, că la baza raţionamentului lor au stat două elemente. Comuniştii, ca orice regim dictatorial, îşi creaseră o lume virtuală, care doar tangenţial interfera cu realitatea. În această lume, preşedintele era pilonul şi esenţa acesteia. Dacă dispărea preşedintele, dispărea şi „lumea”. Prin urmare ei sincer credeau, că lumea pe care au creat-o era reală. Ei sincer credeau că republica poate fi guvernată doar dacă există un preşedinte. Guvernul şi Parlamentul nu erau decât nişte formalităţi şi nu instituţii care ar fi putut să-şi asume, de sine stătător, careva competenţe şi să le exercite autonom. Ei nici până azi nu au înţeles, că pentru a guverna e suficient să ai un guvern. Al doilea element a fost proaspătul efect al alegerilor anticipate. Silogismul a fost simplu: nu-i preşedinte sunt alegeri anticipate, deci revenim la putere. Ca şi în primul caz, ei au făcut o legătura directă cauzală fără a mai atrage atenţia şi la circumstanţe. Astfel, atingându-şi ţinta nu pot înţelege de ce continuă să se afle în opoziţie?
Criza constituţională.
Acum avem o alternanţă. În scenă a intrat AIE-ul. Supărat pe eşecul suferit, muntele a născut un şoarece – criza constituţională. A fost găsit ţapul ispăşitor, Constituţia. Este semnificativ faptul că în după alegerile din 2009, în aceleaşi condiţii, nimeni nu a folosit acest termen şi nu a atras atenţia asupra „pericolului constituţional” ce planează asupra noastră. În aprilie 2009, ei făceau dovada verticalităţii, principialităţii şi a sacrificiului în interes public. În aprilie 2009, Constituţia şi în speţă art. 78 erau o adevărată stavilă în faţa perpetuării regimului comunist. Acest articol „blestemat” a făcut posibilă organizarea alegerilor anticipate şi accederea la putere a celor care azi îl înjură. Ceia ce face azi AIE-ul, se numeşte să scuipi în fântâna din care ai băut. Strict tehnic, o criză constituţională apare atunci când Constituţia nu oferă soluţii în depăşirea unei situaţii obiective sau se opune unor reforme. Criza constituţională presupune un impediment formal şi nu o imposibilitate cauzată de lupta politică. În cazul nostru, este vorba de o clasică criză politică, iar prevederile constituţionale nu sunt alt ceva decât un instrument în mâna comuniştilor care vor acelaşi lucru, ca şi democraţii odinioară, alegeri anticipate cu orice preţ. Cum ar fi etichetat actuala majoritate, de exemplu, imposibilitatea investirii guvernului? Ar fi propus şi în acest caz amendarea constituţiei prin alegerea directă a primului ministru? Dar cel mai prost lucru în situaţia dată este faptul, că AIE-ul a inventat teoria „crizei constituţionale” exclusiv pentru a evita alegerile anticipate. Având în vedere inevitabilitatea alegerilor anticipate, cred ca păstrarea art. 78 în redacţia actuală ar avea un efect mobilizator asupra electoratului democrat şi i-ar acorda o superioritate morală AIE-ului în faţa comuniştilor. În acelaşi timp, chiar dacă viitoarea majoritate parlamentară nu va acumula voturile necesare pentru alegerea preşedintelui, în condiţiile unor alegeri corecte şi democratice, minoritatea nu va putea boicota alegerea preşedintelui, atât din considerente politice cât şi electorale
Referendumul
Sub paravanul renumitei deja „crize constituţionale” AIE-ul a găsit o găselniţă, reforma constituţională implementată prin referendum. În timp ce unii au devenit ocupaţi cu guvernarea, iar alţi cu resemnarea, din cauza excesului de funcţii deţinute şi de timp liber, mult stimatul Preşedinte3 Mihai Ghimpu a hotărât să preia în totalitate rolul „istoric” de „binefăcător al poporului”. În acest sens a fost creată comisia pentru revizuirea Constituţiei, iar în fruntea acesteia a fost instalat un apologet al reformelor constituţionale şi a referendumurilor întru evitarea alegerilor parlamentare anticipate, dl Popa. Mult timp nu am putut înţelege de unde vine obsesia dl Ghimpu pentru referendum. În cele din urmă, mi-am amintit că dumnealui a avut ocazia să se întreţină ceva timp cu un „doctor” al referendumurilor. Dacă rebobinăm puţin timpul, ne vom aminti că prin septembrie la Chişinău a avut loc o mare sindrofie CSI-stă. În cadrul acesteia, dl Ghimpu a avut ocazia de a lua câteva masterclass-uri de la câţiva „colegi cu mandat complet”. Din câte îmi amintesc, dl Ghimpu s-a simţit cel mai bine în compania dictatorului Lukaşenko, mai ales că în afară de rezolvarea problemelor popoarelor lor au mai avut un liant cu caracter personal. Dacă vă mai amintiţi, Likaşenko a venit la summit cu Kolenika iar Ghimpu cu Lupu. În regiunea noastră, două ţări au o experienţă mai bogată în domeniul referendumurilor România şi Belorusia. Dacă în Belorusia avem de a face cu un caz de „succes indiscutabil”, atunci experienţa României merită o atenţie deosebită. Din 1990 încoace, în România au avut loc 7 referendumuri. Din acestea doar două s-au încununat cu succes, cele referitoare la aderarea la NATO şi UE. Trei au fost legate de adoptarea Constituţiei şi revizuirea acesteia. În toate cazurile asupra acestora au planat suspiciuni referitoare la corectitudinea procesului de vot sau a necesităţii lor în genere. Au mai fost şi două referendumuri strict politice, suspendarea preşedintelui Băsescu şi introducerea votului uninominal. În ambele cazuri aceste s-au soldat cu eşec şi sunt foarte grăitoare şi pentru noi. În cazul suspendării lui Băsescu, majoritatea parlamentară s-a condus de o logică simplă:” Noi suntem majoritatea absolută în Parlament, prin urmare reprezentăm majoritatea populaţiei şi exprimăm dorinţa acesteia,deci şi cetăţenii doresc acelaşi lucru ca şi noi. În al doilea caz, iniţiatorul Băsescu a invocat voinţa prezumtivă a poporului bazată pe sondajele de opinie. Nu vi se pare ceva familiar? Conform sondajelor cel puţin 70% îşi doreau această reformă, doar că la urne s-au prezentat mai puţin de 30% din alegători. Cred că un eşec al referendumului cauzat de absenteism este mai grav decât respingerea lui prin vot covârşitor, fiindcă în cazul absenteismului, iniţiatorii se fac „vinovaţi” nu doar de faptul că au susţinut şi promovat o idee neagreată de cetăţeni, dar mai ales de faptul că au venit cu o idee care nici măcar nu interesează cetăţenii şi nu în ultimul rând de banii publici irosiţi. Apropo de sondaje. N-am văzut nici unul din care ar reieşi că, alegerea Preşedintelui prin vot direct şi universal s-ar afla, măcar, în primele 15 priorităţi ale cetăţenilor. În cazul nostru, AIE-ul se bazează pe ambele motivaţii, dar este gata AIE-ul să-şi asume riscurile politice legate de respingerea referendumului prin absenteism şi pentru consecinţele care vor surveni unui astfel de eşec umilitor?
Politicienii pot rămâne ostaticii propriilor iluzii cât doresc,dar să n-o facă pe seama noastră.
