Va avea Dodon înţelepciunea şi curajul de a face istorie?

Carierismul de cea mai joasă speţă în combinaţie cu principiul comuniştilor de a promova nulităţi docile au stat la baza carierei fulminante a tânărului economist. O carieră impresionantă, dar sterilă şi plină de fraude. Ajuns în vârful piramidei, Dodon a reuşit să se plieze pe „noua” imagine a pcrm-ului. Imaginea de tânăr, competent şi energic, în combinaţie cu prezentarea sa drept „sângele proaspăt” al partidului, i-au asigurat lui Dodon un loc în prim-planul politicii autohtone şi pe listele comuniştilor, deşi nu a fost membru de partid şi nici nu a fost invitat să devină. Bănuiesc că, ultimul amănunt l-a pus în gardă pe tânărul „tehnocrat” de aceea, făcând o adevărată apologie a fidelităţii, corectitudinii şi a dedicării „dezinteresate” cauzei comune, Dodon, a depus cerere de intrare in partid. Sunt sigur că, această cerere nu i-a picat bine lui "El Lider Maximo". Să mă explic. Să ajungi prim-viceprim-ministru, să fii în primii zece pe lista electorală şi să nu fii invitat să devii membru, înseamnă un singur lucru, ai un rol prestabilit şi limitat. Rolul lui Dodon a fost de bombonică electorală destinată unui anumit segment electoral. Dacă, pcrm-ul câştiga alegerile repetate, Dodon s-ar fi întors la statutul său de odinioară, de unealtă docilă. Dar spiritul de carierist şi conjunctura (căderea comuniştilor în opoziţie), i-au dat posibilitate să joace cartea „fidelităţii” faţă de „echipă” şi astfel a reuşit să forţeze mâna lui Voronin să-l facă comunist cu acte în regulă. Acum, Dodon, era nu doar de aceiaşi „credinţă” dar şi „culoare”. Aderarea la partid i-a asigurat nu doar o stabilitate politică dar şi noi oportunităţi, cum ar fi dreptul de a vorbi în numele partidului şi a influența politica acestuia. Evident că, Dodon, nu pentru aceasta a fost promovat în ierarhia guvernamentală şi listele electorale. Iar faptul că fosta prim-ministru până în prezent nu are carnet, dovedeşte cele expuse mai sus. Atât Dodon cât şi Greceanâi au fost în continuare menţinuţi în „echipă” şi promovaţi pe listă pentru alegerile din 2010, fiindcă comuniştii şi-au construit campania electorală pe „echipa de profesionişti”. După reconstituirea alianţei de guvernare, el a înţeles că are nevoie de un nou colac de salvare pentru a rămâne pe poziţii. Şi acesta apăruse la orizont, alegerile locale. Iar conjunctura i-a fost din nou favorabilă. În primul rând, comuniştii nu aveau nici un candidat cu şanse de câştig în capitală (lucru recunoscut, până la urmă, de Voronin), iar în al doilea rând, un partid aflat în opoziţie nu-şi permite să arunce bani în vânt, mai ales într-o competiţie individuală ca cea de alegeri a primarului, dacă nu are siguranţa succesului. Astfel, Dodon, a avut de rezolvat o singură problemă, să găsească finanţare. De îndată ce a făcut rost de bani, a devenit de facto unicul candidat pentru primăria Chişinău. Deşi târgul a fost simplu şi convenabil ambelor părţi, după principiul, Dodon cu banii iar pcrm-ul cu voturile, aceasta a fost a doua oară când Dodon l-a forţat pe Voronin să meargă împotriva propriei voinţe şi să accepte o decizie luată fără consultarea sa. Trebuie să recunoaştem că, rezultatele lui Dodon au depăşit aşteptările. În pofida acestui fapt, declaraţiile şi insinuările post-electorale sunt o dovadă în plus că, mariajul Dodon – pcrm este unul din interes şi nu din dragoste. Altă confirmare, sunt declaraţiile lui Voronin, precum că, Dodon este un începător în politică şi nu va fi nicio tragedie dacă pleacă din partid. Cum n-ai da, perspectivele partinice ale lui Dodon sunt egale cu zero. Cred, că el va fi ţinut până se va cufunda în anonimat, după care va fi eliminat fără ca cineva să observe acest lucru. Cred că intuiţia deja i-a şoptit acest lucru, prin urmare, plecarea din partid este inevitabilă dacă doreşte să rămână în politică. Însă nu orice fel de plecare îl poate ajuta. El poate pleca ca Stepaniuc şi Ţurcan, dar acest tip de plecare este egal cu sinuciderea politică. Există şi altă modalitate, atâta timp cât şansa e de partea lui. Acum este o conjunctură politică deosebit de favorabilă. El este omul care poate fără nici un risc şi efort să pună capăt celei mai mari crize politice din istoria republicii şi să devină salvatorul naţiunii, în adevăratul sens al cuvântului. El are formidabila şansă să se transforme din cel mai „tehnocrat” politician în om se stat, cum se zice. Exact, să voteze pentru alegerea lui Lupu în calitate de preşedinte. Nu este o utopie. Nu văd niciun impediment pentru a face acest lucru, fiindcă nu există motive personale şi cu atât mai mult politice, să nu-l facă. Lupu, este un „trădător” exclusiv în viziunea lui Voronin şi doar din cauza că plecarea lui Lupu este în continuare considerată motivul principal al pierderii puterii de către Voronin. Alegerea lui Lupu preşedinte, va da posibilitate şi pcrm-ului să coboare de pe baricade şi poate chiar să se mai civilizeze, deşi nu cred. Acest gest, va pune bazele unei noi stângi democratice, de care avem atâta nevoie.
Opţiunea descrisă nu este una necunoscută pentru Dodon, cred că pentru a se hotărî definitiv, el are nevoie să simtă că acest lucru va fi aprobat de societate.
Hai, să-i dăm o mână de ajutor!
PS nu vă faceţi griji pentru al doilea vot, el abia aşteaptă să-l urmeze pe primul.

Minciuna şi traficul de influenţă, armele preferate ale başkanului

Odată cu apropierea aniversării a 20-cea de la proclamarea independenţei, se înteţesc atacurile, coloanei a cincea ruseşti, asupra celui mai important element al independenţei noastre, Limba Română. Ei înţeleg că, anume ea este garantul ireversibilităţii proceselor de emancipare naţională şi motorul care, până la urmă, ne va scoate de sub dominaţia rusească. Anul acesta, vârf de lance al acestui atac a fost ales başkanul Găgăuziei. Toţi cunosc situaţia cu absolvenţii picaţi la bac şi iniţiativa de a emite diplome de bacalaureat găgăuzeşti, fără nota la română. Ştiind că, aceasta este o idee utopică şi ilegală, el a trimis o delegaţie la Chişinău, care să şantajeze guvernul şi să oblige Ministerul Educaţiei să facă o excepţie pentru găgăuzi în vederea organizării unei noi reexaminări. Ceea ce nu spune başkanul, este că, adevăratul scop al başkanului este asigurarea unei note de trecere, obligatorii, pentru repetenţii găgăuzi, fiindcă el știe, că aceşti repetenţi n-au nicio şansă să ia examenul nici după zece reexaminări. Aşa că, în cazul dat avem de a face cu un trafic de influenţă şi nu cu o grijă sporită pentru bieţii învăţăcei. Sunt sigur, că aceiaşi situaţie a fost şi în alţi ani, dar nu a deranjat pe nimeni. Motivarea oficială a picărilor la română este că, profesorii sunt necalificaţi şi în Găgăuzia nu există mediu lingvistic şi prin urmare, pentru elevi, româna e o limbă străină şi inutilă. În susţinerea acestei teorii vine un interviu din Timpul de azi. „Eroina” este o „moldoveancă”, fostă absolventă a unui liceu rusesc din capitală şi studentă la o universitate din Budapesta. Tema interviului, de ce „moldoveanca”, cum îi place să se autodefinească, aşa şi n-a reuşit să înveţe româna? Primul motiv, ca să vezi, a fost vina profesoarei de română, care, se zice, le dădea de înţeles că nu au nevoie de română fiindcă locul lor „nu este aici”. Mai târziu, când a trecut la liceu, profesoara a fost mai „bună” şi notele „moldovencei”, la română, au crescut „brusc” până la 9. Notă cu care a luat şi examenul de licenţă. Un 9 cinstit şi muncit, conform spuselor domnişoarei. Vă daţi seama cât de muncit a fost acel 9, dacă dânsa nu poate spune un cuvânt româneşte? Şi nu e greu de înţeles, de ce profesoara de la liceu a fost atât de lăudată? Cred că tabloul s-a clarificat? Dacă şi este cineva vinovat pentru că ruşii nu vor să înveţe româna, atunci acest vinovat poate fi oricine şi orice, cu excepţia lor, a ruşilor, evident. Un element, totuşi, mi s-a părut foarte grăitor în contextul problemei date, şi anume faptul că, domnişoara învaţă în limba engleză. Şi atunci m-am întrebat, unde a găsit „moldoveanca” mediu lingvistic pentru a învăţa şi a însuşi engleza, fiindcă, din interviu a reieşit clar, că şi în familie, şi la şcoală, şi în mediu prietinilor ea a vorbit exclusiv ruseşte? Am aceiaşi întrebare şi pentru başkan. Câţi repetenţi sunt în Găgăuzia la limbile străine? Dacă sunt, va cere oare başcanul o nouă reexaminare sau nu? Dacă nu sunt, ceea ce e foarte bine, unde au găsit mediul lingvistic corespunzător?
E suficient să faci un sondaj selectiv între cursanţii cursurilor de limbi străine, şi veţi vedea că două treimi dintre cursanţi sunt alolingvi. Ţin să vă amintesc că, pentru aceste cursuri, concetăţenii noştri necuvântători, plătesc sute de dolari pentru a învăţa limba străină dorită, dar că asigur că, dacă ar fi fost vorba de română, ar da bani numai să n-o înveţe.

Pentru ce primesc salariu profesorii de română din şcolile alolingve?

Salut perseverenţa cu care Pro tv-ul face, an de an, reportaje legate de bacalaureat şi mai ales de la examenele alolingvilor la română. Vineri am avut ocazia să „savurez” încă o mostră de multiculturalism şi internaţionalism rusesc. Repetenţii alolingvi, tocmai au ieşit de la examen şi au fost luaţi la întrebări de reporter. Întrebări banale şi simple, dar, din păcate, puse în română. E haios să le urmăreşti mimica şi reacţiile. Prima reacţie este de nedumerire, exprimată, desigur, în великий и могучий, în ce limbă vorbeşte domnişoara reporter? Iar când li se cere să dea un răspuns în română, nedumerirea trece într-o reacţie de greaţă. Unul din aceşti indivizi, cărora tare le place să spună „mî moldavane”, a zis-o direct, „de ce nu întrebaţi normal, ruseşte?”. E clar, nu? Dacă cineva mai credea că, говорите по человечески, e de domeniul istoriei. Îmi permit să dau un sfat respectatului post tv. La anul, vă rog, să faceţi aceste interviuri în prezenţa profesorilor acestor elevi. Am o vagă presimțire că, aceşti profesori, în timpul lecţiilor, din respect profund pentru elevi, vorbesc doar по человечески. Aş vrea ca măcar un responsabil de la minister să fie prezent la aceste interviuri şi aşi mai vrea să aflu dacă „eroii” reportajelor au obţinut notă de trecere?
În acelaşi context de promovare a principiilor societăţii multiculturale şi polietnice, s-a produs şi başcanul Găgăuziei, care într-o manieră impertinentă şi ultimativă i-a cerut primului ministru, nici mai mult nici mai puţin, ca elevii din Găgăuzia să fie scutiţi de examenul la română, fiindcă ei au note bune la alte maternii şi prin urmare, româna, nu face decât să le strice cariera şi viitorul luminos. Prin adresarea în cauză, başcanul, spune că, româna, nu are cum să facă parte din acel viitor. Mâine, başcanul va cere eliminarea din şcoli a limbii române pentru a nu stresa,inutil, elevii şi drept dovadă că guvernul stă la straja statalităţii RM. În plus, se vor face economii considerabile.
Având în vedere popularitatea crescândă a limbii române în rândul tineretului studios alolingv, aş vrea să aflu, de la ministrul educaţiei, cât timp copiii noştri, fără vrerea noastră, dar pe banii noştri, vor fi impuşi de programul şcolar să vorbească în великий и могучий? Nu cumva, acest lucru se face pentru ca concetăţenii noştri necuvântători să le poată reproşa, oricând, говорите по человечески?

„Conflictul transnistrean” rezultatul unei halucinaţii colective

În curând, pe 19 iulie, se aşteaptă o nouă întâlnire Germano-Rusă. Deşi, nu a fost anunţată o agendă, toţi spun, că va fi discutată „problema transnistreană” în contextul viitoarei structuri de securitate pan-europene. La fel ca şi 72 de ani în urmă, fără a fi rugaţi de nimeni, ruşii şi germanii au discutat şi pus la punct un plan de „securitate europeană”. La fel, ca şi atunci, în joc va fi pusă soarta românilor şi a teritoriilor româneşti. Dar să vedem ce mâncare de peşte mai ieste şi acest „conflict transnistrean”? Termenul de Transnistria este unul consacrat şi chiar „legalizat” prin Legea 173 din 22.07.2005. Faimoasa Lege, votată în unanimitate. Să vedem cum se leagă acest termen cu realitatea din teren. Transnistria, înseamnă un teritoriu aflat dincolo, sau până la Nistru în dependenţă de varianta folosită, românească sau cea rusească. Foarte bine, dar nici Transnistria şi nici Приднестровие nu explică cum se încadrează în termenul folosit teritoriile ocupate de pe malul drept al Nistrului. Mă refer la Tighina şi localităţile limitrofe. Prin urmare, putem noi oare vorbi în continuare despre Transnistria?
Alt termen consacrat, este „conflictul transnistrean” . Conflictul, conform DEX-ului, este o stare de confruntare între cel puţin două persoane sau entităţi, prin urmare, termenul de „conflictul transnistrean” nu are sens, nu doar din punct de vedere lingvistic dar şi juridic şi factologic. La baza cestei concluzii stau două documente, unicele relevante, după părerea mea, şi anume Acordul de încetarea a focului din 1992 şi Hotărârea CEDO în dosarul Ilaşcu. Atât Acordul, cât şi Hotărârea CEDO stabilesc foarte clar că există un conflict şi părţile implicate sunt Federaţia Rusă şi Republica Moldova. În consecinţă, rezultatul acestui conflict este starea de ocupaţie militară a unei părţi din teritoriul RM şi a populaţiei din teritoriile date. Acesta este răspunsul şi cheia „conflictului transnistrean”, fiindcă nu poţi rezolva un conflict inexistent. Pentru a rezolva o problemă, ea trebuie în primul rând corect definită. În cazul nostru, discuţiile trebuie purtate pe tema încetării stării de ocupaţie militară de către FR a teritoriului RM. Această abordare elimină toate confuziile existente şi clarifică starea lucrurilor.
O altă himeră vehiculată, este aşa numita necesitate de a spori încrederea între „malurile Nistrului”. Vă imaginaţi situația, în care călăul îi cere victimei să-i garanteze securitatea şi renunţarea la orice opoziţie care ar împiedica intenţiile şi acţiunile lui îndreptate împotriva victimei? Căci, acesta este sensul.
Prin urmare, acceptarea şi continuarea utilizării terminologiilor enunţate mai sus, de către oficialitățile RM va fi o dovadă că RM nu dorește, cu adevărat, reîntregirea teritoriilor aflate sub ocupaţie. Din păcate, constat cu amărăciune faptul că, în afară de lipsa dorinţei, sincere, de soluţionare a conflictului moldo – rus, guvernul nostru încalcă şi Legea 173 din 22.07.2005, care stabileşte clar condiţiile care trebuie îndeplinite înainte de a începe discuţiile cu privire la statutul acestor teritorii. Iar condiţia de bază, este demilitarizarea regiunii ocupate. Acest lucru întră în contradicţie flagrantă cu acţiunile guvernului, care prin vocea dl Carpov spune că vrea să înceapă negocierile necondiţionat cu privire la statut. Orice statut va fi negociat şi acceptat de guvern, va fi declarat neconstituţional deoarece a precedat executarea prevederilor legii.
În ceia ce priveşte formatul negocierilor, el poate fi păstrat ca formă dar schimbat ca esenţă şi anume 5 + 2 actual, aşa şi să rămână, doar că descifrarea să se facă altfel, şi anume: RM,SUA,UE, Ukraina şi OSCE + FR şi administraţia de ocupaţie. Un alt element, neglijat din păcate, dar obligatoriu pentru a avea succes, este stabilirea ţintei sau beneficiarului acestor negocieri. Mă refer la oamenii din zona de conflict. Mă refer la copiii români supuşi unui genocid spiritual şi etnic de administraţia rusească. Cui îi va servi acel statut dacă el va permite în continuare segregarea populaţiei româneşti din zonă şi va menţine mecanismele de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei băştinaşe? De aceia, acceptarea negocierilor fără precondiţii este un sabotaj pe fată şi o încălcare a legii.
La noi mult se vorbeşte despre construirea uni stat bazat de drept, aşa că există o posibilitate foarte bună de a demonstra acest lucru. Iar primul pas, ar fi traducerea în rusă şi germană a Lgii 173 din 22.07.2005 până pe data de 19 iulie.

Vai de Steaua României

Am văzut ştirea despre decorarea lui Lupu cu ordinul Steaua României şi n-am apucat bine să mă dau cu părerea, că a şi apărut dezminţirea. Ar părea că subiectul e epuizat, dar cred că merită să-mi expun gândurile până la capăt indiferent de situaţie. Chiar dacă a fost o dezinformare, scopul căreia nu e cunoscut deocamdată, pericopul transformării acesteia în realitate persistă. Şi odată cu dispariţia cuvântului „interimar” din titulatura funcţiei deţinute de dl. Lupu, este posibil să asistăm la apariţia unui nou cavaler al ordinului în cauză. Ceea ce mă frământă pe mine, este riscul transformării acestei distincții într-o formă de mituire politică. Acelaşi sentiment l-am avut şi anul trecut cânt a fost decorat Mihai Ghimpu. Şi chiar dacă dl Ghimpu nu a meritat cu nimic acea distincție în calitate de preşedinte interimar, nimeni nu poate nega aportul lui la susţinerea cauzei naţionale din teritoriile ocupate. Din acest punct de vedere, Preşedintele Băsescu, a avut o acoperire cel puţin morală. Dar ce ne facem cu Marian Iliici? Acest promotor al intereselor imperiale ruseşti în RM. Cel mai mare politician, de pe aici, care vorbeşte în română doar cu membrii Academiei de Ştiinţe şi pentru care contestarea ocupaţiei ruseşti este o luptă cu istoria care ne subminează prezentul şi viitorul. Acest ipocrit, care a participat la comemorarea victimelor deportărilor, dar în acelaşi timp a condamnat comemorarea zilei de 28 iunie 1940, de parcă între evenimentele menţionate nu ar exista nicio legătură. Cel pentru care emanciparea naţională echivalează cu moartea sa politică, fiindcă, dl Lupu, vede stânga politică exclusiv de factură rusească şi antiromânească. Până la urmă, anume lipsa stângii naţionale este cauza de bază de ce comuniştii continuă să rămână atât de influenţi. Atât Lupu cât şi Voronin, ca politicieni, vor putea supraviețui atâta timp cât vor reuşi să menţină în calitate de „ostatici” ai trecutului cât mai mulţi cetăţeni, pentru care politica socială se va identifica exclusiv cu sistemul protecţionist sovietic. De aceia, o eventuală decorare a lui Lupu cu Steaua României ar echivala cu un act de profanare a înaltei distincții, fiindcă atunci şi Voronin ar putea să se califice drept pretendent.
Un argument în plus împotriva unei eventuale decorări a dl Lupu, cu orice distincţie românească, ar fi şi faptul lipsei de reacţie faţă de escapada nervoasă a ruşilor la declarațiile lui Băsescu. Prin această tăcere, autorităţile RM au dat de înţeles că susţin poziţia ruşilor conform căreia, hotarul de pe Prut dintre urss şi România era unul perfect legal la data de 22 iunie 1941.

Ştefan cel Mare şi Ataturk

De mult timp mă gândeam să abordez tema exploatării imaginii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar de fiecare dată ceva mă oprea. Cu ocazia comemorării a 507 ani de la moarte, Ştefan, a intrat în gura (lui) Lupu (lui) şi a unei structuri obscure din coloana a cincea rusească din RM. Nu mai suport să văd cum imperialismul rusesc foloseşte simbolurile românităţii în scopul justificării, conservării şi menţinerii ocupaţiei teritoriilor româneşti. Azi, a fost rândul lui Marian Iliici să-l folosească pe Ştefan pe post de material propagandistic. Ca de obicei, în limba sa politică şi de lemn, Marian Iliici, a invocat numele Marelui Voievod şi vorbele acestuia cu scopul de a manipula opinia publică şi a spăla puţin creierii cetăţenilor noştri. Dl preşedinte interimar, a făcut referire la vestita expresie a Domnitorului despre faptul că Moldova nu aparţine celor prezenţi ci următoarelor generaţii. Dar, dl Lupu, nu a redat vestita expresie, cum ar fi cazul, ci a făcut o improvizație total aiurită. Vedeţi şi voi „Vreau să mă folosesc de aceasta ocazie, spunând încă o dată să nu uităm că Moldova nu este a unuia sau a altuia, Moldova este a noastră și a urmașilor noștri.”. El, a comis această inexactitate ca să arate că, Moldova lui Lupu nu este şi Moldova lui Ştefan, fiindcă după cum s-a exprimat, preşedintele interimar, ea este a lor şi a urmaşilor lor şi ai lui Stalin, evident. Anume aceşti urmaşi ne învaţă permanent cine suntem, ce limbă vorbim şi pe ce pământ trăim. Anume aceşti urmaşi, fără tată şi mamă, l-au urcat pe Ştefan cel Mare pe soclul lui Lenin, iar noi am crezut că am ridicat un monument nou. Îmbătaţi de iluzoria victorie, nici n-am observat că, în continuare, ne închinăm, de fapt, lui Lenin. Nici n-am observat că, nu putem să nu ne închinăm cuiva. Toţi anii de după proclamarea independenţei, osanalele şi închinăciunile aduse lui Ştefan nu sunt altceva decât o profanare şi o bătaie de joc faţă de Cel mai Mare Român din toate timpurile. Faţă de memoria sa şi cauza vieţii sale. Toate invocările lui Ştefan indiferent de ocazie, începând cu sărbătorile naţionale şi terminând cu protocolarele depuneri de flori ale delegaţiilor străine, nu sunt alt ceva decât acte de blasfemie la adresa lui. Cum poţi invoca sau pretinde binecuvântarea Voievodului pentru a justifica separarea unei părţi din fosta sa moşie şi mai mult ca atât să-l folosești drept garant al acesteia. Păi dragii mei, dacă ar avea Domnitorul cea mai mică ocazie să apară în faţa noastră, ar face un singur lucru, ar reteza ţestele prietinilor noştri statalişti, după cum obişnuia să facă pe timpul domniei, când vedea că nu există altă metodă de a băga minţile în capul unora.
În afară de dl Lupu la rampă a ieșit şi o grupare numită Voievodul, care sub acoperirea practicării unui tip de arte marţiale, în realitate, pregăteşte nişte comandouri, care au menirea de a apăra „cuceririle” pactului Ribbentrop-Molotov de „pericolul românesc”. Azi, această grupare în cele mai bune tradiţii ale ipocriziei imperialismului rusesc a folosit imaginea Domnitorului. În comunicatul emis, ei, aduc omagii canonizării Voievodului, care este declarat drept un act de consolidare a valorilor naţionale, moldoveneşti desigur. Micii noştri manipulatori de opinie uită să menţioneze, în comunicat, cine l-a canonizat pe Ştefan. Presupun că, este cam greu de explicat cum se leagă omagierea canonizării efectuată de Biserica Ortodoxă Română, cu promovarea politicii ruseşti de ocupaţie în aceste teritorii?
Dacă vrem să dăm dovadă de respect faţă de Ştefan cel Mare, trebuie să ne lepădăm de minciună, ca de satană. Toţi, şi mai ales clasa politică, trebuie odată şi odată să accepte faptul că, Ştefan n-a fost inspiratorul, şi nici creatorul şi cu atât mai mult un Mustafa Ataturk al Republicii Moldova. Mai mult ca atât, tot ce a făcut în viaţă a avut drept scop evitarea apariției unei astfel de formaţiuni statale pe moşia sa. A sosit timpul să facem o distincție clară între simbolurile comune ale poporului român şi simbolurile legate de istoria recentă a teritoriilor româneşti ieşite de sub ocupaţia rusească. Doar aşa putem scăpa de frustrarea tezaurului istoric „gol”.