Cu ce ne ajută să fim ceea ce nu suntem ?

Încă de pe timpul ocupaţiei sovietice pentru a ne menţine obedienţa faţă de ocupanţi au fost inventate câteva mituri care să ne suscite orgoliile şi să ne sustragă atenţia de la realităţile de atunci. Cele mai răspândite şi „apreciate” de noi erau cele despre hărnicie, ospitalitate, bunăvoinţă ş.a.m.d. După prăbuşirea imperiului, sistemul de propagandă cu ajutorul noilor lideri locali a promovat cu insistenţă un nou mit numit, toleranţa. Acesta a apărut în momentul când avântul renaşterii naţionale şi a conştientizării originii noastre a atins cote maxime. Anume atunci s-a adoptat legea despre cetăţenie în varianta zero, iar legislaţia lingvistică a devenit cea mai mare frână în calea derusificării şi românizării republicii. Apoi acest mit a început să fie folosit ca o formă de autosugestie prin care încercam noi înşine să ne convingem că suntem toleranţi. Toleranţi faţă de ruşi, evident, fiindcă în lumea de azi poţi fi cum vrei dar nu ai voie să fii intolerant faţă de ruşi. Ruşii ştiu că noi nu-i iubim şi chiar îi urâm pentru tot ce ne-au făcut şi continuă să ne facă, de aceia ei continuă să menţină în conştiinţa colectivă acest mit. Astfel ei doresc ca noi să ne simţim permanent vinovaţi în faţa lor, şi aşa va fi până nu vom recunoaşte că noi nu suntem toleranţi, că noi suntem pur şi simplu obedienţi şi laşi. Toţi ştiu că pe la spate îi înjurăm şi le dorim să crape, iar cu rusul în faţă ne transformăm în preş numai bun de şters picioarele. O dovadă este şi admiraţia noastră pentru baltici şi ceceni. O admiraţie tâmpă prin care ne bucurăm că măcar alţii li se opun. În acelaşi timp ruşilor le e frică să recunoaştem lipsa noastră de toleranţă faţă de ei, fiindcă  anume aceasta le-a permis aceloraşi baltici să-şi obţină adevărata libertate. Cercul s-a închis.
Mitul e o minciună. Minciuna naşte frică iar frica naşte violenţă. Se mai zice că suntem şi paşnici.